Sunt nenumărate motive pentru care nu are rost să te chinui să ajungi pe vârful unui munte. Există pericole la tot pasul: de la o simplă luxaţie până la lucruri mult mai grave (Doamne fereşte) din cauza terenului accidentat, o întâlnire neaşteptată cu ursul care s-ar putea solda cu multe neplăceri, o muşcătură de viperă care te poate scoate rapid din viaţă, etc. Apoi ce rost are să tragi de tine pe un traseu? Să cari un rucsac greu, să transpiri serios, să ţi se facă sete, de nevoie să bei apă rece şi bineînţeles apoi să te alegi cu o răceală serioasă, ba chiar şi cu o pneumonie? Să devii mai mult sau mai puţin irascibil cu partenerii de expediţie din cauza efortului depus? Iar dacă plouă să revii de pe traseu plin de noroi. Unde mai pui că mai trebuie să faci faţă unor intemperii serioase în sezonul rece. Apoi dacă se coboară norii peisajul dispare şi dacă voiai să faci o poză mai acătării nu se mai poate. Nu mai vorbesc de expediţiile la altitudine unde aerul rarefiat îţi poate pune viaţa în pericol pe neaşteptate. Şi să clachezi cu doar câţiva metri înainte să ajungi pe vârf din varii motive? Pentru ce tot chinul?
Nu e mai bine să stai la o bere şi un grătar bine încălzit lângă cabană şi la primul semn de ploaie să te adăposteşti fără probleme?
Cu toate acestea unii nu vor să renunţe şi pace la ideea de a urca pe munte. Greu de înţeles.
