La Mulți Ani!

Crăciun Fericit!

Pe urmele ursului

       Vineri, 9 decembrie, am pornit ca de obicei, destul de târziu, pe un nou traseu în Munţii Bucegi. Trecuse de ora 10 când am ajuns cu Teo şi Veronica la Cabana Gura Diham. Până aici, nimic deosebit, doar că am mers din Buşteni cu maşina pe un drum plin de gropi şi unele porţiuni cu gheaţă. Nu am avut un obiectiv clar, ne-am gândit să înaintăm pe traseul către Vf. Omu cât putem ca să avem timp să ne întoarcem pe lumină în Buşteni. Planul a fost dat peste cap însă; aveam să revenim la Cabana Gura Diham mult mai repede. Văzusem pe hartă că ar fi trebuit să ne întoarcem vreun kilometru şi ceva spre Buşteni ca să pornim pe bandă galbenă, dar nu am făcut acest lucru. Identificasem totuşi pe aceeaşi hartă o potecă nemarcată care ajungea undeva mai sus în acelaşi traseu şi după o discuţie scurtă cu unul dintre oamenii care trebăluiau pe la Gura Diham am înţeles că planul nostru era bun. Grupului nostru i s-a alăturat şi doi câini.

       Ne-am îndepărtat de cabană pe undeva prin stânga, apoi am trecut de punctul de captare a apei şi după vreo 15-20 minute de mers „ia poteca de unde nu-i”. Zăpada căzută cu câteva zile în urmă acoperise orice urmă de traseu. Am decis să lăsăm în dreapta captarea de apă şi să urcăm pe un deal în zona Plaiul Fânului, pe unde ni se părea că ar fi bine. Am urcat aşa pieptiş vreo 10 minute prin pădure şi am exclamat bucuros la un monent dat ”Am găsit urme; suntem pe drumul cel bun”. Bucuria nu a fost decât de scurtă durată. Nu erau urme de om, ci de urs. Am văzut mai apoi multe zone în care zăpada fusese dată la o parte şi multe frunze uscate răvăşite, dar şi copaci fără coajă, zgâriaţi de urşi. Ne-am gândit că o întâlnire cu ursul era posibilă, dar având alături şi cei doi câini care nu dădeau semne de pericol am continuat să mergem prin pădure cu ţinta de a ajunge mai sus, tot în stânga. Urmele dese ale ursului/urşilor se vedeau în continuare. Am reuşit să ajungem pe o culme de deal, copacii erau tot deşi, şi am decis să ne întoarcem la Cabana Gura Diham pe aceleaşi urme.
       Trecuseră aproximativ două ore de mers aiurea prin pădure şi era păcat de timpul rămas ca să ne întoacem în Buşteni. Am decis să plecăm de astă dată pe un traseu marcat spre Poiana Izvoarelor, pe bandă roşie de la Gura Diham.

     
       Este un traseu frumos şi uşor prin pădure, dar şi aici ursul este la el acasă.  Ba mai mult, pe lângă urmele mari erau şi altele mai mici, semn că o ursoaică alături de un pui trecuse cu puţin timp înainte pe acolo. Am zărit la un moment dat nişte capre undeva în stânga, în vale.
        Am înaintat şi după vreo oră şi jumătate eram la Cabana Poiana Izvoarele.

     
        Ne-a întâmpinat o pisică, iar Veronica şi Teo nu au ratat ocazia să facă şi nişte poze cu aceasta.

     
        Am băut câte un suc contra sumei de 6 lei fiecare. Doamna de la Cabană ne-a spus că într-adevăr este o zonă frecventată de urşi. Nu am stat prea mult acolo şi am pornit la vale; în mai puţin de o oră am revenit la Gura Diham şi apoi în Buşteni.
        Am vorbit despre urşi cu doamna de la pensiunea în care am stat pe parcusrul concediului, la Vila Clasic. Mi-a spus că şi în zona Zamora, unde este situată, ursul mai coboară uneori. Am aflat cu acest prilej şi o poveste tragică: un copil alături de bunicul său se aflau prin pădurea din vecinătate când s-au întâlnit cu un urs; micuţul a reuşit să fugă, dar bătrânul a fost ajuns de animalul sălbatic şi a rămas fără scalp.
Concluzia este că indiferent de dificultatea tehnică a unui traseu, muntele prezintă şi alte pericole. Iar ursul este unul dintre ele.

Prostie omenească

(Din ciclul nu faceţi ca ei!)

       Trei ture mai acătării prin Munţii Bucegi îţi arată şi câtă nesimţire există în unii semeni de-ai noştri. Au găsit de cuviinţă nişte deştepţi să facă unele completări de-a dreptul grosolane cu markere pe multe dintre indicatoarele de pe trasee. Nu voi intra in detalii pentru că nu este stilul meu. De condamnat este faptul că pe lângă mesajele de prost gust scrise, s-au gândit ei că ar fi bine să şteargă anumite informaţii care pot fi preţioase pentru turistul normal, iar la un moment dat pot face diferenţa dintre viaţă şi moarte. Pe multe indicatoare nu mai apar astfel orele de mers până la o anumită cabană sau către un anumit vârf. Se întâmplă şi pe Jepii Mari şi pe Jepii Mici. Spre exemplu, în anumite condiţii de vreme rea, dacă nu ai mai parcurs respectivul traseu nu poţi să ştii dacă e bine să continui sau să te întorci. O decizie care te poate costa viaţa. Prostia celor care s-au dedat la astfel de practici nu are margini din păcate. Să ne mai mirăm oare că astăzi suntem unde suntem?

Pe Jepii Mari

       (Acest traseu este interzis iarna! Nu îl recomand decât celor bine pregătiţi tehnic şi fizic, bine echipaţi şi numai în condiţiile în care nu există risc de avalanşă. Postarea reflectă strict o experienţă personală).  

       S-a întâmplat pe 8 decembrie 2011. Începutul a fost greu, la fel şi (pseudo) finalul de traseu. Nu din cauza terenului, ci a lipsei de antrenament. Din luna septembrie nu am mai alergat (motive s-au găsit destule) aşa că prima tură din concediu a fost una destul de solicitantă - şi ca să (îmi) găsesc totuşi o scuză, voi da vina pe zăpadă: nu măsura mai mult de trei-patru centimetri în general şi pentru că nu era chiar atât de frig devenise alunecoasă şi orice pas înainte însemna jumătate înapoi; în plus mai erau şi porţiuni de traseu unde zăpada era troienită şi stratul devenea mai gros ceea ce îngreuna înaintarea.
       Plecasem pe la orele 10 ale dimineţii împreună cu Teo, cam târziu pentru profilul unui astfel de traseu pe timp de iarnă, urmărind triunghiul albastru din zona telecabinei de la Buşteni ca să ajungem la obiectivul nostru, Cantonul Jepi. Peste tot erau indicatoare gen ”Atenţie, urşi! Traseu interzis iarna!”. Am ignorat cu bună ştiinţă toate aceste avertizări având în vedere faptul că am mai parcurs astfel de trasee, poate şi mai grele, în condiţii meteo nefavorabile. Poate sună „a laudă de sine care nu a miroase a bine”, dar mă gândesc că poate unii dintre cititorii acestui blog, mai puţin experimentaţi, vor fi tentaţi să îl încerce şi ei pe timp de iarnă. Ideea este că nu îl recomand oricui pentru că viaţa merită trăită şi pe timp de criză. Vremea a fost frumoasă la început, dar înaintam destul din greu prin pădure, pe poteca acoperită de zăpadă nu se zărea nicio urmă. Semne pe copaci erau însă destule, aşa că nu au fost probleme de orientare. Nici bine nu am urcat 100 de metri diferenţă de nivel şi deja găfâiam la tot pasul chiar dacă în spate aveam un rucsac uşor.

       Vremea a început să se strice mai apoi, o pâclă ne învăluise şi ningea uşor. Am continuat să mergem până am ajuns „La Mese”, aşa cum am înţeles că se numeşte un loc aflat pe o muchie la aproximativ 1500 de metri. Şi pentru că aşa se cheamă am luat şi noi masa. O pauză de circa 10 minute binemeritată. Traseul are multe serpentine, peisajul devenise unul monoton şi în lipsa unei perspective din cauza vremii închise mă cam termina psihic. După vreo două ore care au părut o eternitate am reuşit să ieşim din pădure şi deşi se înseninase, s-a pornit vântul care viscolea zăpada troienită. Am apreciat că vântul (nu zăpada) avea aproximativ 100 de km/h (seara am aflat că fusese dat cod galben de vânt puternic pe creste). Obiectivul era să ajungem la Cantonul Jepi pe care l-am zărit sus undeva în stânga, la marginea platoului.

       Teo era în formă, dar eu sufeream mult - din cauza vântului care viscolea zăpada respiram greu, dar eram decis să continui. Şi am ajuns la o porţiune prevăzută cu cabluri pentru că în stânga se căsca o prăpastie mare, apoi „La Scări” (probabil erau nişte trepte, dar erau acoperite de zăpadă). Deşi eram pregătiţi şi cu pioleţi şi cu colţari, nu a fost nevoie să îi folosim. Traseul, în forma existentă la acea dată, nu necesita folosirea acestora. Am utilizat doar beţele de trecking. Vântul sufla acolo parcă şi mai tare.

       Mi-am pus ochelarii în speranţa că vântul şi zăpada nu mă vor biciu prea tare, dar am renunţat la ei pentru că se abureau atât de tare lentilele încât nu mai vedeam nimic la doi paşi. Este clar că nu poţi să ai pretenţii la o pereche de ochelari de 8 lei cumpăraţi din supermarket. Trebuie să investesc neaparat în perioada următoare în nişte ochelari mai buni.

      Am reuşit să ajungem cu bine în zona cu jnepeni mari, foarte mari; am mers până aproape de Cantonul Jepi pentru că deja se făcuse târziu, era cam ora 14.00 şi nu doream să ne prindă noaptea prin locurile acelea. Teo a mai urcat câţiva metri şi a ajuns la Canton; eu am preferat să rămân la adăpostul jnepenişului puţin mai jos. Eram destul de obosit. Coborârea a fost rapidă, lipsită de incidente majore. Eu am reuşit să alunec şi să îmi lovesc genunchiul într-o rădăcină ascuţită. M-a cam durut în următoarele zile, dar nu de speriat. Aproape de ora 16.00 am ajuns cu bine în Buşteni.

Scurt concediu în Bucegi

Pe traseul Jepii Mici

       Săptămâna trecută am profitat de nişte zile de concediu şi am mers la Buşteni pentru câteva ture scurte prin Munţii Bucegi. A fost relaxant şi solicitant în acelaşi timp - sună cam ciudat, dar aşa a fost (!). Pe scurt (varianta mai lungă va urma) am parcurs trei trasee: (1) Buşteni-Cantonul Jepi- Buşteni (Jepii Mari); (2) Buşteni - Gura Diham - pe văi şi dealuri bătute de urşi - Gura Diham - Poiana Izvoarelor - Gura Diham - Buşteni; (3) Buşteni - Cabana Caraiman - Buşteni (Jepii Mici). Au fost trei trasee interesante; aşa am mai înţeles şi eu de ce aceşti munţi adună mii de turişti de prin toate colţurile ţării, şi nu numai. Concluzie: orice munte are frumuseţea lui.