La Mulți Ani!

Crăciun Fericit!

Pe urmele ursului

       Vineri, 9 decembrie, am pornit ca de obicei, destul de târziu, pe un nou traseu în Munţii Bucegi. Trecuse de ora 10 când am ajuns cu Teo şi Veronica la Cabana Gura Diham. Până aici, nimic deosebit, doar că am mers din Buşteni cu maşina pe un drum plin de gropi şi unele porţiuni cu gheaţă. Nu am avut un obiectiv clar, ne-am gândit să înaintăm pe traseul către Vf. Omu cât putem ca să avem timp să ne întoarcem pe lumină în Buşteni. Planul a fost dat peste cap însă; aveam să revenim la Cabana Gura Diham mult mai repede. Văzusem pe hartă că ar fi trebuit să ne întoarcem vreun kilometru şi ceva spre Buşteni ca să pornim pe bandă galbenă, dar nu am făcut acest lucru. Identificasem totuşi pe aceeaşi hartă o potecă nemarcată care ajungea undeva mai sus în acelaşi traseu şi după o discuţie scurtă cu unul dintre oamenii care trebăluiau pe la Gura Diham am înţeles că planul nostru era bun. Grupului nostru i s-a alăturat şi doi câini.

       Ne-am îndepărtat de cabană pe undeva prin stânga, apoi am trecut de punctul de captare a apei şi după vreo 15-20 minute de mers „ia poteca de unde nu-i”. Zăpada căzută cu câteva zile în urmă acoperise orice urmă de traseu. Am decis să lăsăm în dreapta captarea de apă şi să urcăm pe un deal în zona Plaiul Fânului, pe unde ni se părea că ar fi bine. Am urcat aşa pieptiş vreo 10 minute prin pădure şi am exclamat bucuros la un monent dat ”Am găsit urme; suntem pe drumul cel bun”. Bucuria nu a fost decât de scurtă durată. Nu erau urme de om, ci de urs. Am văzut mai apoi multe zone în care zăpada fusese dată la o parte şi multe frunze uscate răvăşite, dar şi copaci fără coajă, zgâriaţi de urşi. Ne-am gândit că o întâlnire cu ursul era posibilă, dar având alături şi cei doi câini care nu dădeau semne de pericol am continuat să mergem prin pădure cu ţinta de a ajunge mai sus, tot în stânga. Urmele dese ale ursului/urşilor se vedeau în continuare. Am reuşit să ajungem pe o culme de deal, copacii erau tot deşi, şi am decis să ne întoarcem la Cabana Gura Diham pe aceleaşi urme.
       Trecuseră aproximativ două ore de mers aiurea prin pădure şi era păcat de timpul rămas ca să ne întoacem în Buşteni. Am decis să plecăm de astă dată pe un traseu marcat spre Poiana Izvoarelor, pe bandă roşie de la Gura Diham.

     
       Este un traseu frumos şi uşor prin pădure, dar şi aici ursul este la el acasă.  Ba mai mult, pe lângă urmele mari erau şi altele mai mici, semn că o ursoaică alături de un pui trecuse cu puţin timp înainte pe acolo. Am zărit la un moment dat nişte capre undeva în stânga, în vale.
        Am înaintat şi după vreo oră şi jumătate eram la Cabana Poiana Izvoarele.

     
        Ne-a întâmpinat o pisică, iar Veronica şi Teo nu au ratat ocazia să facă şi nişte poze cu aceasta.

     
        Am băut câte un suc contra sumei de 6 lei fiecare. Doamna de la Cabană ne-a spus că într-adevăr este o zonă frecventată de urşi. Nu am stat prea mult acolo şi am pornit la vale; în mai puţin de o oră am revenit la Gura Diham şi apoi în Buşteni.
        Am vorbit despre urşi cu doamna de la pensiunea în care am stat pe parcusrul concediului, la Vila Clasic. Mi-a spus că şi în zona Zamora, unde este situată, ursul mai coboară uneori. Am aflat cu acest prilej şi o poveste tragică: un copil alături de bunicul său se aflau prin pădurea din vecinătate când s-au întâlnit cu un urs; micuţul a reuşit să fugă, dar bătrânul a fost ajuns de animalul sălbatic şi a rămas fără scalp.
Concluzia este că indiferent de dificultatea tehnică a unui traseu, muntele prezintă şi alte pericole. Iar ursul este unul dintre ele.

Prostie omenească

(Din ciclul nu faceţi ca ei!)

       Trei ture mai acătării prin Munţii Bucegi îţi arată şi câtă nesimţire există în unii semeni de-ai noştri. Au găsit de cuviinţă nişte deştepţi să facă unele completări de-a dreptul grosolane cu markere pe multe dintre indicatoarele de pe trasee. Nu voi intra in detalii pentru că nu este stilul meu. De condamnat este faptul că pe lângă mesajele de prost gust scrise, s-au gândit ei că ar fi bine să şteargă anumite informaţii care pot fi preţioase pentru turistul normal, iar la un moment dat pot face diferenţa dintre viaţă şi moarte. Pe multe indicatoare nu mai apar astfel orele de mers până la o anumită cabană sau către un anumit vârf. Se întâmplă şi pe Jepii Mari şi pe Jepii Mici. Spre exemplu, în anumite condiţii de vreme rea, dacă nu ai mai parcurs respectivul traseu nu poţi să ştii dacă e bine să continui sau să te întorci. O decizie care te poate costa viaţa. Prostia celor care s-au dedat la astfel de practici nu are margini din păcate. Să ne mai mirăm oare că astăzi suntem unde suntem?

Pe Jepii Mari

       (Acest traseu este interzis iarna! Nu îl recomand decât celor bine pregătiţi tehnic şi fizic, bine echipaţi şi numai în condiţiile în care nu există risc de avalanşă. Postarea reflectă strict o experienţă personală).  

       S-a întâmplat pe 8 decembrie 2011. Începutul a fost greu, la fel şi (pseudo) finalul de traseu. Nu din cauza terenului, ci a lipsei de antrenament. Din luna septembrie nu am mai alergat (motive s-au găsit destule) aşa că prima tură din concediu a fost una destul de solicitantă - şi ca să (îmi) găsesc totuşi o scuză, voi da vina pe zăpadă: nu măsura mai mult de trei-patru centimetri în general şi pentru că nu era chiar atât de frig devenise alunecoasă şi orice pas înainte însemna jumătate înapoi; în plus mai erau şi porţiuni de traseu unde zăpada era troienită şi stratul devenea mai gros ceea ce îngreuna înaintarea.
       Plecasem pe la orele 10 ale dimineţii împreună cu Teo, cam târziu pentru profilul unui astfel de traseu pe timp de iarnă, urmărind triunghiul albastru din zona telecabinei de la Buşteni ca să ajungem la obiectivul nostru, Cantonul Jepi. Peste tot erau indicatoare gen ”Atenţie, urşi! Traseu interzis iarna!”. Am ignorat cu bună ştiinţă toate aceste avertizări având în vedere faptul că am mai parcurs astfel de trasee, poate şi mai grele, în condiţii meteo nefavorabile. Poate sună „a laudă de sine care nu a miroase a bine”, dar mă gândesc că poate unii dintre cititorii acestui blog, mai puţin experimentaţi, vor fi tentaţi să îl încerce şi ei pe timp de iarnă. Ideea este că nu îl recomand oricui pentru că viaţa merită trăită şi pe timp de criză. Vremea a fost frumoasă la început, dar înaintam destul din greu prin pădure, pe poteca acoperită de zăpadă nu se zărea nicio urmă. Semne pe copaci erau însă destule, aşa că nu au fost probleme de orientare. Nici bine nu am urcat 100 de metri diferenţă de nivel şi deja găfâiam la tot pasul chiar dacă în spate aveam un rucsac uşor.

       Vremea a început să se strice mai apoi, o pâclă ne învăluise şi ningea uşor. Am continuat să mergem până am ajuns „La Mese”, aşa cum am înţeles că se numeşte un loc aflat pe o muchie la aproximativ 1500 de metri. Şi pentru că aşa se cheamă am luat şi noi masa. O pauză de circa 10 minute binemeritată. Traseul are multe serpentine, peisajul devenise unul monoton şi în lipsa unei perspective din cauza vremii închise mă cam termina psihic. După vreo două ore care au părut o eternitate am reuşit să ieşim din pădure şi deşi se înseninase, s-a pornit vântul care viscolea zăpada troienită. Am apreciat că vântul (nu zăpada) avea aproximativ 100 de km/h (seara am aflat că fusese dat cod galben de vânt puternic pe creste). Obiectivul era să ajungem la Cantonul Jepi pe care l-am zărit sus undeva în stânga, la marginea platoului.

       Teo era în formă, dar eu sufeream mult - din cauza vântului care viscolea zăpada respiram greu, dar eram decis să continui. Şi am ajuns la o porţiune prevăzută cu cabluri pentru că în stânga se căsca o prăpastie mare, apoi „La Scări” (probabil erau nişte trepte, dar erau acoperite de zăpadă). Deşi eram pregătiţi şi cu pioleţi şi cu colţari, nu a fost nevoie să îi folosim. Traseul, în forma existentă la acea dată, nu necesita folosirea acestora. Am utilizat doar beţele de trecking. Vântul sufla acolo parcă şi mai tare.

       Mi-am pus ochelarii în speranţa că vântul şi zăpada nu mă vor biciu prea tare, dar am renunţat la ei pentru că se abureau atât de tare lentilele încât nu mai vedeam nimic la doi paşi. Este clar că nu poţi să ai pretenţii la o pereche de ochelari de 8 lei cumpăraţi din supermarket. Trebuie să investesc neaparat în perioada următoare în nişte ochelari mai buni.

      Am reuşit să ajungem cu bine în zona cu jnepeni mari, foarte mari; am mers până aproape de Cantonul Jepi pentru că deja se făcuse târziu, era cam ora 14.00 şi nu doream să ne prindă noaptea prin locurile acelea. Teo a mai urcat câţiva metri şi a ajuns la Canton; eu am preferat să rămân la adăpostul jnepenişului puţin mai jos. Eram destul de obosit. Coborârea a fost rapidă, lipsită de incidente majore. Eu am reuşit să alunec şi să îmi lovesc genunchiul într-o rădăcină ascuţită. M-a cam durut în următoarele zile, dar nu de speriat. Aproape de ora 16.00 am ajuns cu bine în Buşteni.

Scurt concediu în Bucegi

Pe traseul Jepii Mici

       Săptămâna trecută am profitat de nişte zile de concediu şi am mers la Buşteni pentru câteva ture scurte prin Munţii Bucegi. A fost relaxant şi solicitant în acelaşi timp - sună cam ciudat, dar aşa a fost (!). Pe scurt (varianta mai lungă va urma) am parcurs trei trasee: (1) Buşteni-Cantonul Jepi- Buşteni (Jepii Mari); (2) Buşteni - Gura Diham - pe văi şi dealuri bătute de urşi - Gura Diham - Poiana Izvoarelor - Gura Diham - Buşteni; (3) Buşteni - Cabana Caraiman - Buşteni (Jepii Mici). Au fost trei trasee interesante; aşa am mai înţeles şi eu de ce aceşti munţi adună mii de turişti de prin toate colţurile ţării, şi nu numai. Concluzie: orice munte are frumuseţea lui.

Snobism la munte

       ”Nu ţin neaparat să ajung pe vârf, îmi place pur şi simplu muntele” - este una dintre frazele rostite de mulţi care în sufletul lor ştiu totuşi că adevărul este altul. Dacă nu şi-ar dori să ajungă pe cel mai înalt vârf, atunci nu ar mai face trasee care implică atingerea acestuia. Ar putea foarte bine să facă o tură ceva mai jos aşa cum fac mulţi pasionaţi de fotografie, de treckingul pur sau dintr-o sumedenie de alte motive. Iar muntele îţi dă destule. Tot respectul pentru cei care ajung la munte şi pornesc pe cărările acestuia, indiferent de target: au de câştigat enorm şi noi toţi ceilalţi pe lângă ei pentru că în fond ei iubesc natura pur şi simplu şi promovează diverse trasee superbe. Dar să pleci hotărât spre un vârf şi să spui după că nu ţi-ai dorit să-l atingi înseamnă să te păcăleşti în primul rând pe tine.
        Eu regret de fiecare dată când ratez atingerea unui vârf. Şi nu puţine au fost astfel de situaţii. M-am consolat cu ideea că aş fi avut poate de suferit dacă mai continuam, dar mi-am asumat eşecul.

Să fugim de munte

       Sunt nenumărate motive pentru care nu are rost să te chinui să ajungi pe vârful unui munte. Există pericole la tot pasul: de la o simplă luxaţie până la lucruri mult mai grave (Doamne fereşte) din cauza terenului accidentat, o întâlnire neaşteptată cu ursul care s-ar putea solda cu multe neplăceri, o muşcătură de viperă care te poate scoate rapid din viaţă, etc. Apoi ce rost are să tragi de tine pe un traseu? Să cari un rucsac greu, să transpiri serios, să ţi se facă sete, de nevoie să bei apă rece şi bineînţeles apoi să te alegi cu o răceală serioasă, ba chiar şi cu o pneumonie? Să devii mai mult sau mai puţin irascibil cu partenerii de expediţie din cauza efortului depus? Iar dacă plouă să revii de pe traseu plin de noroi. Unde mai pui că mai trebuie să faci faţă unor intemperii serioase în sezonul rece. Apoi dacă se coboară norii peisajul dispare şi dacă voiai să faci o poză mai acătării nu se mai poate. Nu mai vorbesc de expediţiile la altitudine unde aerul rarefiat îţi poate pune viaţa în pericol pe neaşteptate. Şi să clachezi cu doar câţiva metri înainte să ajungi pe vârf din varii motive? Pentru ce tot chinul?
       Nu e mai bine să stai la o bere şi un grătar bine încălzit lângă cabană şi la primul semn de ploaie să te adăposteşti fără probleme?
       Cu toate acestea unii nu vor să renunţe şi pace la ideea de a urca pe munte. Greu de înţeles.

Grossglockner în imagini

         Şi am ajuns la sfârşit de iulie în Kals am Grossglokner în încercarea de a urca pe cel mai înalt vârf din munţii Austriei, la 3798 de metri.

     
        În campingul din Kals am stat câteva zile în care am beneficiat de tot confortul.

   
       Am pornit pe traseu spre refugiul Luknerhutte cu gânduri mari şi cu ruscacuri grele în spate.

       
        Şi am ajuns la Luknerhutte, după vreo două ore.

     
        Apoi la refugiul Studelhutte, după alte două ore...

       
        Doar o cafea şi drumul a continuat spre şi pe gheţar. Vreme mohorâtă, crevase multe.

       Au urmat primele corzi fixe.

   
       După şapte ore de la plecare am ajuns la refugiul Erzehog Johann Hutte (3.454 metri ) şi am putut zări pentru câteva clipe vârful învăluit de nori.

   
      Şi noi tot deasupra norilor.

       
       După o noapte petrecută la Erzehog Johann Hutte, am plecat pe viscol spre vârf.

        Am fost nevoiţi să renunţăm la urcuş cu doar 200 de metri mai jos de vârf din cauza ninsorii abundente, a viscolului şi a norilor. Traseul nu se mai distingea.

       Autoportret Teo.

  

        Cu greu am reuşit să nu ne abatem de la traseu. Ninsoarea ne-a însoţit până am revenit la Studelhutte.

      Iar mai jos ploaia.

    Am revenit cu bine în campingul din Kals.

Toamnă

Altfel de trasee

       Am parcurs multe trasee de munte marcate de la noi din ţară, dar şi câteva din străinătate. Diferenţa este izbitoare. La noi, pe lângă faptul că ierburile mari de pe margine acoperă poteca îngustă iar crengile uscate sau trunchiurile vechi de copaci îngreunează serios accesul turiştilor, pe traseul de scurgere a apei din deal şi până la vale, chiar pe mijloc, se cască şanţuri adânci. Se mai întâmplă totuşi să apară mici trepte făcute de mâna omului pe alocuri pentru a facilita accesul - ca să dau totuşi Cezarului ce-i al Cezarului. În plus, fiind vorba strict de trasee intens circulate, să vezi mai de aproape un animal sălbatic este un eveniment (nu e vorba că mi-aş dori să dau nas în nas cu un urs).

        De cealaltă parte, în ţări precum Franţa sau Austria, astfel de trasee sunt îngrijite exemplar semn că noţiunea de trecking pentru vestici are un alt înţeles. Am văzut vara trecută cum un austriac lucra de zor la reamenajarea potecii care urca spre refugiul Studelhutte: omul nostru, cu un fel de târnăcop în mână săpa mici şanţuri transversale pe traseu astfel încât apa să se scurgă pe margine. Şi asta în timp ce câteva marmote (poate că luaseră şi ele o pauză de la învelirea ciocolatei în staniol) îl priveau curioase doar de la câţiva metri. Este încă un exemplu că omul şi natura pot convieţui dacă există o minimă înţelegere de ambele părţi.

Pantofarul

       Pantofarul este un om pentru care regulile muntelui au un înţeles aparte. Când ajunge cu maşina la destinaţia turistică dorită face tot posibilul să iasă în evidenţă, indiferent de oră. Coboară din maşină - de obicei una de lux - lasă uşa larg deschisă pentru ca manelele să se audă la câţiva kilometri depărtare. Scoate şi el un strigăt de uşurare că a ajuns astfel încât câinii de la cabană speriaţi de zgomotul produs fug şi ei care încotro. În timp ce îşi scoate bagajele observă câteva resturi şi ambalaje pe care le aruncă pe lângă maşină sau în râul din apropiere. Se cazează, apoi iese pe terasă cu amicii la o sticlă de bere, urmează una şi încă una, glume deşucheate, face mult zgomot până târziu în noapte spre disperarea recepţionerului, dar şi a celorlaţi turişti. Obosit, într-un final decide să meargă la culcare.
       Dimineaţa îl găsim în jurul unui grătar cu mici şi bere şi , bineinţeles, cu nelipsitele manele. Aleargă de nebun prin pădure cu o secure în mână şi taie crengi verzi, dar chiar şi un copac dacă i se pare potrivit pentru un foc de tabără pentru mai târziu; este un oportunist desăvârşit. Ospăţul e gata şi se pune pe mâncat. Vede cum pe lângă el trec nişte semeni cu rucsacurile în spate, bine echipaţi, şi se întreabă tâmp ”ce-au păţit aştia de parcă pleacă la război?”.
       Stă ce stă şi îi surâde gândul că ar putea ajunge şi el în creastă aşa că îşi ia prietenii pe traseu. Nu se mai duce până în cameră să îşi ia măcar o haină de ploaie, apucă o sticlă de băutură din zbor şi porneşte pe traseu. Are un ritm alert, câţiva dintre însoţitori îi strigă din spate să o lase mai moale, că nu pot ţine pasul cu el. Strigă la ei că nu sunt în stare de nimic. După vreo jumătate de oră începe să gâfâie tot mai mult, dar nu se lasă; la un moment dat vede o scurtătură şi se gândeşte că nu are rost să meargă pe poteca marcată care pare să ocolească mult, aşa că porneşte ţanţoş înainte, iar ceilalţi se iau după el. Trece de o săritoare şi ajunge într-un impas, nu mai poate să urce şi nici să coboare. ”Fraţilor ce fac acum?” se adresează tovarăşilor de călătorie care se uită de jos la el puţin speriaţi. Îi spun să încerce pe undeva prin dreapta că sunt câteva locuri de care se poate agăţa. În zadar însă, curajul de la început dispare şi se vede nevoit să apeleze la ajutorul salvamontiştilor. Începe să plouă şi îşi blesteamă zilele că i s-a năzărit să urce. Prietenii săi stau zgribuliţi şi ei sub un copac în aşteptarea salvatorilor. Trece ceva vreme şi oamenii muntelui apar. Îl coboară de pe stânca umedă apoi îi conduc pe nefericiţi înapoi la cabană, nu înainte de a-i sfătui pe un ton sever să nu mai plece neechipaţi vreodată pe un traseu de munte.
       Prietenul nostru priveşte pierdut în gol.

Fiinţe deosebite

       Şoferii de maxi-taxi din Galaţi se împart în mai multe categorii, dar două sunt poate cele mai interesante.
       În primul caz vorbim de şoferul liniştit, foarte liniştit. El nu se grăbeşte: staţionează preţ de câteva minute bune în fiecare staţie, nu răspunde provocărilor călătorilor oricât de dure ar fi ele. Nu-i aude, este în lumea sa. Împarte tacticos câteva bilete. Se hotărăşte într-un final, cu greu, să pornească iar pe traseu. Nu-i decât o iluzie pentru că un trecător îi face semn să stea să urce şi el. Şi asta face. Cum ar putea să-l lase acolo?  Minunea se întâmplă totuşi - porneşte. ”A dat Dumnezeu”, spune cu năduf o doamnă. Şoferul nostru conduce prudent, maxim 30 km/h, semn că respectarea regulilor de circulaţie pentru el are o semnificaţie profundă. Ba mai mult, este îngăduitor şi acordă prioritate de încadrare tuturor celorlaţi participanţi la trafic. Îngăduinţa îi este răsplătită mai apoi pentru că prinde culoarea roşie la semafor şi trebuie să mai stea vreun minut. Scenariul se repetă din staţie în staţie până când ajunge la finalul cursei.
       În al doilea caz şoferul este unul agresiv. Conduce imprudent, prinde şi suta de kilometri la oră prin oraş şi tună şi fulgeră împotriva oricui. ”Mata nu ştii să închizi o uşă? De ce o trânteşti aşa?”, spune unui călător neatent. Nu are timp să dea bilete. Pleacă în trombă, dar peste câţiva metri frânează brusc la o trecere pentru pietoni, admonestând un domn în vârstă că se mişcă prea încet. ”Te caută moartea pe-acasă băi şi tu umbli pe străzi”, îi spune din goană. Este într-o permanentă întrecere cu ceilalţi şoferi de maxi-taxi, pleacă primul, depăşeşte chiar şi de pe banda întâi alte maşini aflate în trafic. Goneşte ca un nebun, iar călătorii aflaţi în picioare se îmbrăţişează unii pe alţii. La capăt de linie stă ca pe spini; abia aşteaptă să o ia de la capăt.
        Indiferent din ce categorie fac parte, şoferii noştri sunt nişte fiinţe greu de înţeles.

Comuniune om-natură

     

         Nu peste tot invazia omului alterează spaţiul natural. În micuţa localitate de munte Kals am Grossglockner din Austria acest lucru se vede cu prisosinţă. Amenjarea caselor, terenurilor, a infrastructurii de transport şi de turism arată interesul sporit al oamenilor din zonă pentru protejarea mediului. Ca şi cum o mână uriaşă ar fi arangajat totul într-o ordine perfectă. Nu sunt resturi aruncate la voia întâmplării nici pe străzi, nici pe traseele de munte care sunt îngrijite exemplar. Nu se taie arbori în neştire. Totul este controlat, toţi respectă regulile scrise şi, mai important, cele nescrise de bun simţ. Kals am Grossglockner este un exemplu viu pentru ceea ce înseamnă turism durabil.

Lupta mea cu rucsacul

       De fiecare dată când plec într-o tură mai lungă pe munte reuşesc să-mi complic existenţa urcând cu un rucsac foarte greu.
        La început recunosc că îmi luam foarte multe lucruri inutile - în special îmbrăcăminte groasă de care nu mă atingeam până când reveam acasă - dar şi acum când mă consider ceva mai reţinut rucsacul tot iese învingător. Am luat în considerare toate sfaturile oamenilor de munte: sacul de dormit jos, urmează lucrurile mai grele - de preferat cât mai aproape de spate, iar sus cele mai uşoare. Majoritatea directivelor cam în nota aceasta sunt, dar la mine rezultatul este acelaşi. Rucsacul nu se lasă şi pace. Orice aş face tot se adună lucruri: echipament, sticle de apă, o haină mai groasă şi tacâmul este complet. Şi dacă nu m-aş chinui să îi fac toate reglajele posibile. Nimic. Soluţia rămâne în aceste condiţii antrenamentul - obişnuinţa mersului cu rucsacul în spate. El nu se lasă, dar nici eu.

Dialog în trafic

       Actul întâi (singurul):

     (Două maşini într-o intersecţie la Galaţi. Primul şofer încearcă să iasă de pe o stradă secundară în timp ce al doilea doreşte să intre pe aceasta. Nu este loc. Claxoane, nervi întinşi la maxim).

   Şofer nr. 1. (disperat că nu poate ieşi uşor de pe strada mică): Unde vrei să intri omule? Nu vezi că e sens unic de unde ies?
   Şofer nr. 2. (vizibil iritat că e admonestat): Ce p...mea? Eşti poliţist? Ce te f...grija de ce fac? Te-au găsit regulile acum.
   Un pieton (nu se poate abţine): Doamne ce nervoşi mai sunteţi...
   Şofer nr.2.: Mata nu ai altă treabă? Du-te de aici să nu cobor la tine. Te trântesc de nu te vezi.

     (Pietonul pleacă făcându-şi cruce. În spate înjurăturile nu se mai opresc).

Noi şi Bănel

        ”Să-l dăm afară pe Bănel de la Naţională”. De departe este cel mai interesant comentariu pe care l-am auzit zilele trecute referitor la starea dezastruoasă în care a ajuns gazonul de pe Arena Naţională după numai câteva minute de joc România-Franţa. Asta e soluţia pe care o susţin unii ca să nu mai avem probleme că ne facem de râs. Pentru că imprudentul Bănel Nicoliţă a alergat ca un nebun pe gazonul respectiv săpând gropi la tot pasul. Eu aş merge mai departe spunând că suntem imprudenţi cu toţii: insistăm să fim selecţionaţi într-un  joc acerb de supravieţuire.

Avem nevoie de botox

       Nu este zi lăsată de la Dumnezeu să intru pe mail şi să nu găsesc vreo 10-20 de mesaje, multe dintre ele deşucheate. ”Vrei botox, lifting facial, operaţie de mărire a sânilor?”. Interesant, numai că destinatarul e un el, nu o ea. Mă întreb dacă sunt sănătoşi la cap oamenii aceştia care mi le trimit. Le şterg şi scap repede de ele, dar nu e decât o iluzie. A doua zi repar, semn că sunt insistenţi. Am vrut la un moment dat să atenţionez expeditorii că nu mai vreau să primesc vreun mesaj de la ei. Ar fi fost însă o imprudenţă din partea mea. Am înţeles de la nişte cunoscători că sub nicio formă nu ar fi renunţat la strategia lor de marketing (bună strategie) deoarece ar fi constatat că intru des pe mail şi mi-ar fi invadat căsuţa în continuare. Soluţia ar fi să le raportez ca spam, dar acest lucru nu rezolvă decât în parte problema pentru că nu le primesc de la aceeaşi sursă; în fiecare zi sunt altele. S-au gândit la toate. Nu mi-am propus să duc un război pentru că se conduc după nişte reguli pe care un ignorant ca mine nu poate să le înţeleagă.

Rapel în râpă la Bereşti

       Dacă muntele este departe şi îţi este dor să faci un rapel, apelezi la soluţii de compromis.

       Weekend-ul trecut am fost la ţară, la Bereşti, şi m-am gândit să profit de relieful spectaculos din zonă pentru a mai exersa tehnicile de rapel. M-a însoţit şi Teo care mi-a mai explicat una-alta. Am găsit o pantă destul de abruptă propice pentru astfel de exerciţii; nu a fost însă uşor pentru că zona în care am ajuns era împânzită de crengi de salcâm care mi-au lăsat ceva zgârieturi plus că şi coarda trebuia protejată de spinii mari. A fost însă interesant: asigurările, nodurile, echipamentul cărat, atmosfera de ”lucru” - toate acestea mi-au dat sezaţia pentru câteva clipe că sunt la munte într-un stagiu de pregătire.

Tăietorii de lemne

Mrrbrr. Ursu?! Mă uit în stânga şi în dreapta printre brazii înalţi, dar nu se vede nimic. Zgomotul se înteţeşte pe măsură ce cobor şi se aud şi voci. Mă apropii şi-i zăresc: sunt tăietorii de lemne cu drujbele. Din păcate fac parte din peisaj mai peste tot în zonele montane pe unde am umblat. Îi salut că aşa se face la munte. Se opresc puţin din lucru şi îmi răspund bucuroşi. Intrăm repede în vorbă. Sunt oameni simpli, din zona Moldovei, căraţi la sute de kilometri de şefii lor, după cum îmi povestesc. Sunt murdari şi obosiţi de atâta muncă, dar cu cât reuşesc să aducă mai mult lemn la vale cu atât sunt mai bine plătiţi. Aşa îşi câştigă ei pâinea. Îi las în urmă. Un brad înalt cade undeva în spate. 

Zgomotul drujbelor mă însoţeşte până ajung aproape de drumul forestier. Zăresc o maşină plină cu buşteni groşi care trece în grabă şi lasă mult praf în urmă. Iuţesc şi eu paşii. Undeva mai în vale aud zgomote de ciocane şi apare chiar şi o macara în peisaj. Oamenii muncesc de zor să ridice o vilă din lemn pe malul râului. Ajung în cele din urmă la cabana unde sunt cazat. Se ridică pe horn un fum gros. Va fi cald în cameră.

           

Se poate şi mai bine

       Am reuşit să trec pragul critic de trei ture în alergare sus-jos pe scările de la Turnul TV. Luni a fost pentru a treia oară când am reuşit să fac nu mai puţin de... patru ture. Ciudat este că faţă de săptămâna trecută, luni m-am simţit foarte obosit chiar de la a doua urcare. Am suferit mult, dar în final am reuşit să duc la bun sfârşit patru astfel de ture. Mă simţeam de parcă aş fi făcut opt, nu patru. Sunt încă departe de forma în care eram anul trecut. Sper să îmi revin cât de curând şi să fiu în stare până la sfârşitul lunii septembrie să am cel puţin şase ture în mod constant. Cel mai greu în toată povestea asta este să menţin un antrenament constant, de cel puţin trei ori pe săptămână.   

Psihic bun la toate

            E greu să urci un munte. La un moment dat simţi că nu mai poţi: te căzneşti să mai faci un pas, încă unul, apoi te prăbuşeşti realmente pe iarbă sau o piatră (depinde de altitudine sau atitudine). Îţi este cald, sete, somn, te dor picioarele - toate stările supărătoare. Nu îţi mai trebuie absolut nimic. Vrei doar să stai şi este atât de bine. Aştepţi câteva minute să îţi revii, dar nu se întâmplă nimic pentru că te simţi la fel de obosit. Te întorci sau continui?

            Este o decizie pe care trebuie să o iei destul de repede în anumite cazuri. Eşti doborât fizic, nu mai ai chef de nimic, îţi doreşti să nu fi plecat pe traseu în acea zi, îţi doreşti un pat moale, un somn dulce şi multe altele de acest fel. Şi totuşi ceva te determină să îţi spui - doar atât pot? Te ridici. Faci un pas, încă unul... şi tot aşa până sus.

Cinci pietre

       Lienz (2011). Dă cu mătura ceva insesizabil. De aproape se vede mai bine. Este un domn respectabil, în jur de 40 de ani, care cu mişcări tacticoase direcţionează cinci pietricele care nu-i dau pace. Au ajuns pe marginea trotuarului dintr-un scuar aşă că trebuie să acţioneze în consecinţă. A reuşit. Lucrurile au reintrat pe un făgaş normal.
       Galaţi (2011). Se apropie de coşul de gunoi. Pare o doamnă respectabilă. Are în jur de 40 de ani. Începe să se scotocească prin buzunare, găseşte resturile şi le aruncă pe jos taman lângă coşul aproape gol. A reuşit. Lucrurile au reintrat pe un făgaş anormal.



 

Pragul critic

       De trei ori. Mai mult nu pot deocamdată să urc şi să cobor în alergare treptele de la Turnul TV. Este adevărat că de aproape o săptămână nu am mai făcut mişcare dar cam trec prin aceleaşi stări. Pe prima coborâre şi pe prima urcare mă simt bine; problemele încep să apară din runda a doua - mai întâi o durere mică în stânga abdomenului, apoi am un suflu greoi. Pe a treia coborâre deja simt că nu mai respir deloc în parametrii normali, iar pe urcare mi se face rău de la stomac şi mă simt nevoit să renunţ. Ştiu însă că pot mai mult. În urmă cu aproximativ un an reuşeam să urc şi să cobor aceste scări de şase ori, nu în mod constant dar reuşeam. Rămâne de văzut când voi reveni la acea formă. Nu renunţ.

Undeva există pasiune pentru camping

           În vest există, la noi mai puţin. Am stat până acum în camping, la cort, şi în Franţa şi în Austria, dar la noi nu am reuşit. Şi asta pentru că nu am găsit un camping adevărat în zonele montane prin cam am fost – nici acestea nu sunt multe la număr, însă sunt poate cele mai frumoase din ţară (sunt subiectiv şi recunosc). De fiecare dată a trebuit să ne montăm cortul în aşa numitele locuri de campare din apropierea unor cabane de la poalele munţilor. Peisaje deosebite, aer curat, etc. Ce oferă însă aceste campinguri în plus faţă de natură? Mai nimic, cu excepţia poate a vreunui gard de împrejmuire a zonei respective. În schimb a trebuit să plătim cabanierilor o anumită sumă, destul de modică - în jur de 5 lei prin Piatra Craiului sau Făgăraş. În banii aceştia nici nu sunt de mirare “facilităţile”. Prin urmare, foarte puţini sunt cei care preferă aceste locuri de campare, în general fiind vorba doar despre oamenii care iubesc natura sau de cei cu posibilităţi materiale modeste. Însă şi aceştia din urmă sunt cu siguranţă mult mai câştigaţi decât majoritatea înnebunită după tot ceea ce înseamnă “all inclusive”. Nu puţini sunt cei care vin din vacanţe şi cam tot ce pot să spună la final se rezumă la “am mâncat şi am băut cât am putut, condiţii nu glumă”.

Pe de altă parte, în străinătate există o “cultură” a campingului. Oamenii aceia pleacă de acasă cu căţel cu purcel (vorba românului) şi vin în camping. Şi sunt mulţi. Stau fie la cort, fie într-o rulotă, pregătiţi cu toate cele necesare unui trai pentru câteva zile la iarbă verde. Nu contează că foarte mulţi dintre ei sunt înstăriţi: pentru ei este importantă o astfel de ieşire. Plus că există – şi cred că acest lucru este cel mai important – absolut toate dotările în campingurile din străinătate: de la duşuri şi până la săli de gătit. Toate acestea nu costă prea mult: maxim 10 euro pe noapte prin campingurile în care am fost.  

Nu spun că de mâine ar trebui să ne încolonăm şi să mergem cu toţii numai în campinguri, dar merită încercată şi o astfel de variantă. 

Campingul din Kals (Austria) - mai frumos decât un hotel de 7 stele.

Dor de Mont Blanc

Poate într-o zi voi reveni pe Mont Blanc. Şi voi ajunge chiar pe vârf, cine stie... Oricum peisajele din zona Chamonix sunt fantastice.

Dacă nu se duce Mahomed la munte...

Ce faci atunci când nu ai în ţara ta măcar un munte? Îl ridici pur şi simplu. Olandezii sunt cei care s-au gândit că nu ar strica să-şi construiască un munte adevărat. Sătui să plece din ţara natală prin Alpi sau cine ştie pe unde, pasionaţii de sporturi de iarnă au venit cu această idee. Muntele ar urma să măsoare nu mai puţin de 2.000 de metri, iar în apropierea sa oamenii intenţionează să creeze şi un sat de vacanţă cu toate posibilităţile de petrecere a timpului liber. Cum îi ştiu pe olandezi oameni serioşi, nu m-ar mira ca proiectul să prindă contur foarte curând.

Viva La Vuelta

Sâmbătă, 20 august, începe ultimul mare tur de ciclism al anului - La Vuelta. Până pe 11 septembrie vom avea parte de un nou regal ciclist, după Turul Franţei. Se anunţă însă un Tur al Spaniei foarte interesant: din cele 21 de etape, nu mai puţin de 10 au un profil bun pentru căţărători. Menchov, Nibali, Sastre, Scarponi, Anton, Rodriguez, Sanchez sau Wiggins - sunt doar câţiva dintre rutierii care se vor lupta pentru un loc pe podium. Pe de altă parte, Cavendish şi Farrar vor încerca fiecare să se impună la sprint. Cancelara va trage din nou la contratimp. Măcar pentru peisajele Spaniei merită urmărit acest tur, chiar şi la TV.

În luna lui cuptor

Erzherzog-Johann-Hütte (3454m), cel mai înalt refugiu montan din Austria. Poza a fost făcută la sfârşitul lunii iulie anul acesta. Viscolul şi norii groşi care învăluisera aproape totul în jur ne-au dat serios de furcă atunci când am încercat - subsemnatul, Veronica şi Teo - ascensiunea pe Grossglockner (3798m). Am renunţat să mai urcăm cu 200 de metri înainte de vârf; nu a fost uşor, dar traseul nu se mai distingea deloc.

Antrenament pe trepte

Nu de puţine ori mi s-a întâmplat în ascensiunile montane să simt că nu mai pot continua din cauza unei slabe pregătiri fizice. Urcam şi răsuflam din greu, picioarele mă dureau, etc. Din acest motiv am încercat să îmi îmbunătăţesc condiţia fizică pur şi simplu alergând pe Faleza Dunării. Antrenamentul s-a dovedit unul bun însă nu suficient şi asta pentru că alergam doar pe teren plat şi nu mă ajuta mai deloc atunci când plecam pe un traseu cu o pantă mai înclinată. Am găsit însă locul potrivit: treptele de la Turnul TV din Galaţi. Nu este deloc uşor să alergi de sus până jos şi tot aşa cât te ţin picioarele sau răsuflarea. Ultima dată am reuşit să parcurg acest traseu de trei ori. Sper să-mi îmbunătăţesc ”performanţa” în perioada următoare. Dezavantajul este că pe timp de noapte, în lipsa iluminatului în zona respectivă, nu se mai văd atât de bine treptele şi rişti să cazi destul de urât. În plus, se tot aud manele de la terasele de pe Plaja Dunărea. Una peste alta, consider că rămâne un antrenament util.

Mont Blanc (Franţa)

Perioada: 30.07. - 1.08.2010

Traseu: Ruta normală pentru ascensiunea vârfului Mont Blanc ( 4810 metri), pe traseul Les Houches – Nid d Aigle (2372m) – Tete Rousse (3167 m )– Gouter (3817 m) – Dome du Gouter - Valot (4362 m).

Participanţi: V.,T.,O.

Ziua 1

Am pornit în ziua de 30.07. în jurul orei 8.00 din campingul Les Cimes din localitatea Les Bossons (Franţa), pe o vreme ploioasă, pentru a profita de singura « fereastră de vreme de bună » , de două zile, prognozată de serviciile locale meteo. Prima parte a traseului, până la Nid d Aigle am parcurs-o cu telecabina şi cu vestitul Tramway du Mont Blanc. Odată ajunşi în staţia terminus, am pornit spre refugiul Tete Rousse. Am parcurs această porţiune fără prea mare dificultate, singura problemă fiind cea a încărcăturii mari din spate ( fiecare rucsac cântărea în jur de 20 kg cu echipament şi mâncare). De la 2.500 de metri deja am intrat în zona cu zăpadă, vântul creştea în intensitate şi ningea uşor. După aproximativ 40-50 de minute am ajuns la baraca forestieră Les Rochnes la 2.700 de metri. Deja depăşisem altitudinea maximă din Carpaţii României,vârful Moldoveanu – 2.544 metri. Primele semne ale efectelor altitudinii începeau să-şi facă simţită prezenţa, în sensul unor uşoare manifestări de oboseală, însă peisajul alpin ne motiva să înaintăm. Încet-încet ne-am apropiat de refugiul Tete Rousse unde am ajuns după aproximativ două ore şi jumătate.

În mod normal, aici ar fi trebuit să rămânem pentru o zi necesară aclimatizării, iar faptul că nu am făcut acest popas şi-a spus cuvântul ceva mai târziu cu vârf şi îndesat. Nu am făcut acest lucru din cauză că nu ne mai puteam încadra în cele două zile de vreme bună. Am făcut totuşi o scurtă pauză de circa 30 de minute în care am gătit o supă pe care am mâncat-o rapid şi ne-am echipat cu toate cele necesare pentru cea mai tehnică porţiune de traseu care ne aştepta : escaladarea unui perete aproape vertical de aproximativ 700 de metri diferenţă de nivel. Ne-am pus colţarii, căştile şi cu pioleţii în mână am pornit încrezători înainte. Primii 200 de metri diferenţă de nivel, traversând gheţarul de la Tete Rousse, i-am parcurs relativ uşor, încadrându-ne pe creasta din vestul abruptului. Am depşit şi primele corzi fixe şi am ajuns la Grand Couloir – un traverseu de aproximativ 100 de metri pe o faţă expusă acoperită cu gheaţăşi roci instabile, în plus, exista şi pericolul permanent al căderilor de pietre - mai este cunoscut şi sub denumirea de Aleea Popicelor sau Culoarul Morţii. Am reuşit să îl traversăm fără evenimente şi cu multă atenţie, după care am început urcuşul pe creasta din partea dreaptă a acestei văi cu ţinta clară : refugiul Gouter. Dificultatea acestei porţiuni constă în ascenseiune pe un teren mixt ( rocă şi gheaţă), cu un grad de înclinaţie mare, pasajele verticale fiind prevăzute cu corzi fixe. Am parcurs destul de repede primii metri, apoi altitudinea a început să îşi pună serios amprenta. Starea de oboseală se accentua tot mai mult. Am înaintat ceva mai greoi, am depăşit cu brio toate porţiunile tehnice, iar în jurul orei 20.00, am ajuns la Refugiul Gouter. Am rămas peste noapte aici, plătind fiecare suma de 28 euro ca să beneficiem de un somn „dulce…sub mese, alături de alţi alpinişti din diferite ţări. Paturile erau rezervate cu două-trei luni înainte aşa că nu am avut altă soluţie.

Ziua 2

La ora 2 noaptea era forfotă foarte mare în sala de mese în care am dormit. Alpiniştii se echipau pentru a urca pe cel mai înalt vârf din Alpi, Mont Blanc – 4810 metri. Din cauză că nu pream am reuşit să ne odihnim, noi am preferat să mai stăm câteva ore. Ne-am trezit în jurul orei 6.00, ne-am echipat cu toate cele necesare, ne-am legat toţi trei în coardă şi am pornit spre vârf. Cerul era senin, însă vântul sufla destul de tare. Am înaintat destul de greu pe zăpada permanentă care acoperă întreaga creastă, iar fiecare culme pe care o depăşeam necesita parcă un efort supraomenesc. Trebuia să fim foarte atenţi şi la crevasele care ne puteau pune viaţa în pericol. Aerul rarefiat, oboseala acumulată cu o zi în urmă, faptul că nu am fost în stare să mâncăm mai nimic cât am stat la Gouter, durerile îngrozitoare de cap, ne-au dat serios de furcă. După aproximativ patru ore am reuşit să ajungem totuşi la Refugiul Valot. Am aşteptat în zadar aproximativ o oră ca efectele altidunii să mai dispară. Cea mai bună metodă pentru a scăpa de manifestările cauzate de altitudinea ridicată este să cobori. A fost frustrant să ne aflăm la aproximativ 400 de metri de cel mai înalt vârf din Alpi şi să realizăm că ţinta noastră nu putea fi atinsă în acele condiţii. Fizic eram doborâţi, iar a doua zi nu mai puteam urca din cauza timpului nefavorabil anunţat de meteorologi. A fost greu să renunţăm, dar se spune că « un alpinist viu, este mai bun decât unul mort ». După ce am făcut câteva poze cu vârful de care ne despărţeau doar câţiva metri, am început coborârea spre Refugiul Gouter. Se făcuse deja ora 15 şi am decis ca abia în ziua următoare să coborâm mai departe. Am dormit din nou în sala de mese de la Gouter.

Ziua 3

Nori ameninţători se adunau deja în creastă, semn că decizia de a coborî cât mai repede a fost cea mai bună. Am început coborârea în jurul orei 9.00 pe acel perete vertical de 700 de metri. Efortul depus era acum mai mic faţă din urmă cu două zile.

Coboram încet, atenţi, mai ales că începuseră adevărate avalanşe de roci cu dimensiuni apreciabile şi care ricoşau în toate direcţiile cu cât ne apropiam mai mult de Grand Culoir. În astfel de situaţii nu îţi rămâne decât să te ascunzi sub o stâncă mai înaltă pentru că o simplă cască pe cap nu te poate salva. Am aşteptat ca rocile să nu se mai desprindă şi am traversat Aleea Popicelor în paşi grăbiţi. Am ajuns în jurul orei 13.00 la refugiul Tete Rousse, ne-am odihnit puţin, şi am coborât mai departe, astfel încât în jurul orei 16.00 am ajuns în staţia de unde am urcat în Tramwai du Mont Blanc. În jurul orei 18.00 ne aflăm din nou în campingul Les Cimes. . A început o ploaie abundentă, iar la peste 2.500 de metri ningea, vântul viscolind zăpada. Eram cu toţii obosiţi însă în parte mulţumiţi că am reuşit măcar să ajungem pe creasta Alpilor.

   

Grossglockner, Austria

Vârful Grossglockner, 3798 metri.

Piatra Craiului, mai 2011

Test, test, test