Pantofarul este un om pentru care regulile muntelui au un înţeles aparte. Când ajunge cu maşina la destinaţia turistică dorită face tot posibilul să iasă în evidenţă, indiferent de oră. Coboară din maşină - de obicei una de lux - lasă uşa larg deschisă pentru ca manelele să se audă la câţiva kilometri depărtare. Scoate şi el un strigăt de uşurare că a ajuns astfel încât câinii de la cabană speriaţi de zgomotul produs fug şi ei care încotro. În timp ce îşi scoate bagajele observă câteva resturi şi ambalaje pe care le aruncă pe lângă maşină sau în râul din apropiere. Se cazează, apoi iese pe terasă cu amicii la o sticlă de bere, urmează una şi încă una, glume deşucheate, face mult zgomot până târziu în noapte spre disperarea recepţionerului, dar şi a celorlaţi turişti. Obosit, într-un final decide să meargă la culcare.
Dimineaţa îl găsim în jurul unui grătar cu mici şi bere şi , bineinţeles, cu nelipsitele manele. Aleargă de nebun prin pădure cu o secure în mână şi taie crengi verzi, dar chiar şi un copac dacă i se pare potrivit pentru un foc de tabără pentru mai târziu; este un oportunist desăvârşit. Ospăţul e gata şi se pune pe mâncat. Vede cum pe lângă el trec nişte semeni cu rucsacurile în spate, bine echipaţi, şi se întreabă tâmp ”ce-au păţit aştia de parcă pleacă la război?”.
Stă ce stă şi îi surâde gândul că ar putea ajunge şi el în creastă aşa că îşi ia prietenii pe traseu. Nu se mai duce până în cameră să îşi ia măcar o haină de ploaie, apucă o sticlă de băutură din zbor şi porneşte pe traseu. Are un ritm alert, câţiva dintre însoţitori îi strigă din spate să o lase mai moale, că nu pot ţine pasul cu el. Strigă la ei că nu sunt în stare de nimic. După vreo jumătate de oră începe să gâfâie tot mai mult, dar nu se lasă; la un moment dat vede o scurtătură şi se gândeşte că nu are rost să meargă pe poteca marcată care pare să ocolească mult, aşa că porneşte ţanţoş înainte, iar ceilalţi se iau după el. Trece de o săritoare şi ajunge într-un impas, nu mai poate să urce şi nici să coboare. ”Fraţilor ce fac acum?” se adresează tovarăşilor de călătorie care se uită de jos la el puţin speriaţi. Îi spun să încerce pe undeva prin dreapta că sunt câteva locuri de care se poate agăţa. În zadar însă, curajul de la început dispare şi se vede nevoit să apeleze la ajutorul salvamontiştilor. Începe să plouă şi îşi blesteamă zilele că i s-a năzărit să urce. Prietenii săi stau zgribuliţi şi ei sub un copac în aşteptarea salvatorilor. Trece ceva vreme şi oamenii muntelui apar. Îl coboară de pe stânca umedă apoi îi conduc pe nefericiţi înapoi la cabană, nu înainte de a-i sfătui pe un ton sever să nu mai plece neechipaţi vreodată pe un traseu de munte.
Prietenul nostru priveşte pierdut în gol.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu