Tăietorii de lemne

Mrrbrr. Ursu?! Mă uit în stânga şi în dreapta printre brazii înalţi, dar nu se vede nimic. Zgomotul se înteţeşte pe măsură ce cobor şi se aud şi voci. Mă apropii şi-i zăresc: sunt tăietorii de lemne cu drujbele. Din păcate fac parte din peisaj mai peste tot în zonele montane pe unde am umblat. Îi salut că aşa se face la munte. Se opresc puţin din lucru şi îmi răspund bucuroşi. Intrăm repede în vorbă. Sunt oameni simpli, din zona Moldovei, căraţi la sute de kilometri de şefii lor, după cum îmi povestesc. Sunt murdari şi obosiţi de atâta muncă, dar cu cât reuşesc să aducă mai mult lemn la vale cu atât sunt mai bine plătiţi. Aşa îşi câştigă ei pâinea. Îi las în urmă. Un brad înalt cade undeva în spate. 

Zgomotul drujbelor mă însoţeşte până ajung aproape de drumul forestier. Zăresc o maşină plină cu buşteni groşi care trece în grabă şi lasă mult praf în urmă. Iuţesc şi eu paşii. Undeva mai în vale aud zgomote de ciocane şi apare chiar şi o macara în peisaj. Oamenii muncesc de zor să ridice o vilă din lemn pe malul râului. Ajung în cele din urmă la cabana unde sunt cazat. Se ridică pe horn un fum gros. Va fi cald în cameră.

           

Se poate şi mai bine

       Am reuşit să trec pragul critic de trei ture în alergare sus-jos pe scările de la Turnul TV. Luni a fost pentru a treia oară când am reuşit să fac nu mai puţin de... patru ture. Ciudat este că faţă de săptămâna trecută, luni m-am simţit foarte obosit chiar de la a doua urcare. Am suferit mult, dar în final am reuşit să duc la bun sfârşit patru astfel de ture. Mă simţeam de parcă aş fi făcut opt, nu patru. Sunt încă departe de forma în care eram anul trecut. Sper să îmi revin cât de curând şi să fiu în stare până la sfârşitul lunii septembrie să am cel puţin şase ture în mod constant. Cel mai greu în toată povestea asta este să menţin un antrenament constant, de cel puţin trei ori pe săptămână.   

Psihic bun la toate

            E greu să urci un munte. La un moment dat simţi că nu mai poţi: te căzneşti să mai faci un pas, încă unul, apoi te prăbuşeşti realmente pe iarbă sau o piatră (depinde de altitudine sau atitudine). Îţi este cald, sete, somn, te dor picioarele - toate stările supărătoare. Nu îţi mai trebuie absolut nimic. Vrei doar să stai şi este atât de bine. Aştepţi câteva minute să îţi revii, dar nu se întâmplă nimic pentru că te simţi la fel de obosit. Te întorci sau continui?

            Este o decizie pe care trebuie să o iei destul de repede în anumite cazuri. Eşti doborât fizic, nu mai ai chef de nimic, îţi doreşti să nu fi plecat pe traseu în acea zi, îţi doreşti un pat moale, un somn dulce şi multe altele de acest fel. Şi totuşi ceva te determină să îţi spui - doar atât pot? Te ridici. Faci un pas, încă unul... şi tot aşa până sus.

Cinci pietre

       Lienz (2011). Dă cu mătura ceva insesizabil. De aproape se vede mai bine. Este un domn respectabil, în jur de 40 de ani, care cu mişcări tacticoase direcţionează cinci pietricele care nu-i dau pace. Au ajuns pe marginea trotuarului dintr-un scuar aşă că trebuie să acţioneze în consecinţă. A reuşit. Lucrurile au reintrat pe un făgaş normal.
       Galaţi (2011). Se apropie de coşul de gunoi. Pare o doamnă respectabilă. Are în jur de 40 de ani. Începe să se scotocească prin buzunare, găseşte resturile şi le aruncă pe jos taman lângă coşul aproape gol. A reuşit. Lucrurile au reintrat pe un făgaş anormal.



 

Pragul critic

       De trei ori. Mai mult nu pot deocamdată să urc şi să cobor în alergare treptele de la Turnul TV. Este adevărat că de aproape o săptămână nu am mai făcut mişcare dar cam trec prin aceleaşi stări. Pe prima coborâre şi pe prima urcare mă simt bine; problemele încep să apară din runda a doua - mai întâi o durere mică în stânga abdomenului, apoi am un suflu greoi. Pe a treia coborâre deja simt că nu mai respir deloc în parametrii normali, iar pe urcare mi se face rău de la stomac şi mă simt nevoit să renunţ. Ştiu însă că pot mai mult. În urmă cu aproximativ un an reuşeam să urc şi să cobor aceste scări de şase ori, nu în mod constant dar reuşeam. Rămâne de văzut când voi reveni la acea formă. Nu renunţ.

Undeva există pasiune pentru camping

           În vest există, la noi mai puţin. Am stat până acum în camping, la cort, şi în Franţa şi în Austria, dar la noi nu am reuşit. Şi asta pentru că nu am găsit un camping adevărat în zonele montane prin cam am fost – nici acestea nu sunt multe la număr, însă sunt poate cele mai frumoase din ţară (sunt subiectiv şi recunosc). De fiecare dată a trebuit să ne montăm cortul în aşa numitele locuri de campare din apropierea unor cabane de la poalele munţilor. Peisaje deosebite, aer curat, etc. Ce oferă însă aceste campinguri în plus faţă de natură? Mai nimic, cu excepţia poate a vreunui gard de împrejmuire a zonei respective. În schimb a trebuit să plătim cabanierilor o anumită sumă, destul de modică - în jur de 5 lei prin Piatra Craiului sau Făgăraş. În banii aceştia nici nu sunt de mirare “facilităţile”. Prin urmare, foarte puţini sunt cei care preferă aceste locuri de campare, în general fiind vorba doar despre oamenii care iubesc natura sau de cei cu posibilităţi materiale modeste. Însă şi aceştia din urmă sunt cu siguranţă mult mai câştigaţi decât majoritatea înnebunită după tot ceea ce înseamnă “all inclusive”. Nu puţini sunt cei care vin din vacanţe şi cam tot ce pot să spună la final se rezumă la “am mâncat şi am băut cât am putut, condiţii nu glumă”.

Pe de altă parte, în străinătate există o “cultură” a campingului. Oamenii aceia pleacă de acasă cu căţel cu purcel (vorba românului) şi vin în camping. Şi sunt mulţi. Stau fie la cort, fie într-o rulotă, pregătiţi cu toate cele necesare unui trai pentru câteva zile la iarbă verde. Nu contează că foarte mulţi dintre ei sunt înstăriţi: pentru ei este importantă o astfel de ieşire. Plus că există – şi cred că acest lucru este cel mai important – absolut toate dotările în campingurile din străinătate: de la duşuri şi până la săli de gătit. Toate acestea nu costă prea mult: maxim 10 euro pe noapte prin campingurile în care am fost.  

Nu spun că de mâine ar trebui să ne încolonăm şi să mergem cu toţii numai în campinguri, dar merită încercată şi o astfel de variantă. 

Campingul din Kals (Austria) - mai frumos decât un hotel de 7 stele.

Dor de Mont Blanc

Poate într-o zi voi reveni pe Mont Blanc. Şi voi ajunge chiar pe vârf, cine stie... Oricum peisajele din zona Chamonix sunt fantastice.

Dacă nu se duce Mahomed la munte...

Ce faci atunci când nu ai în ţara ta măcar un munte? Îl ridici pur şi simplu. Olandezii sunt cei care s-au gândit că nu ar strica să-şi construiască un munte adevărat. Sătui să plece din ţara natală prin Alpi sau cine ştie pe unde, pasionaţii de sporturi de iarnă au venit cu această idee. Muntele ar urma să măsoare nu mai puţin de 2.000 de metri, iar în apropierea sa oamenii intenţionează să creeze şi un sat de vacanţă cu toate posibilităţile de petrecere a timpului liber. Cum îi ştiu pe olandezi oameni serioşi, nu m-ar mira ca proiectul să prindă contur foarte curând.

Viva La Vuelta

Sâmbătă, 20 august, începe ultimul mare tur de ciclism al anului - La Vuelta. Până pe 11 septembrie vom avea parte de un nou regal ciclist, după Turul Franţei. Se anunţă însă un Tur al Spaniei foarte interesant: din cele 21 de etape, nu mai puţin de 10 au un profil bun pentru căţărători. Menchov, Nibali, Sastre, Scarponi, Anton, Rodriguez, Sanchez sau Wiggins - sunt doar câţiva dintre rutierii care se vor lupta pentru un loc pe podium. Pe de altă parte, Cavendish şi Farrar vor încerca fiecare să se impună la sprint. Cancelara va trage din nou la contratimp. Măcar pentru peisajele Spaniei merită urmărit acest tur, chiar şi la TV.

În luna lui cuptor

Erzherzog-Johann-Hütte (3454m), cel mai înalt refugiu montan din Austria. Poza a fost făcută la sfârşitul lunii iulie anul acesta. Viscolul şi norii groşi care învăluisera aproape totul în jur ne-au dat serios de furcă atunci când am încercat - subsemnatul, Veronica şi Teo - ascensiunea pe Grossglockner (3798m). Am renunţat să mai urcăm cu 200 de metri înainte de vârf; nu a fost uşor, dar traseul nu se mai distingea deloc.

Antrenament pe trepte

Nu de puţine ori mi s-a întâmplat în ascensiunile montane să simt că nu mai pot continua din cauza unei slabe pregătiri fizice. Urcam şi răsuflam din greu, picioarele mă dureau, etc. Din acest motiv am încercat să îmi îmbunătăţesc condiţia fizică pur şi simplu alergând pe Faleza Dunării. Antrenamentul s-a dovedit unul bun însă nu suficient şi asta pentru că alergam doar pe teren plat şi nu mă ajuta mai deloc atunci când plecam pe un traseu cu o pantă mai înclinată. Am găsit însă locul potrivit: treptele de la Turnul TV din Galaţi. Nu este deloc uşor să alergi de sus până jos şi tot aşa cât te ţin picioarele sau răsuflarea. Ultima dată am reuşit să parcurg acest traseu de trei ori. Sper să-mi îmbunătăţesc ”performanţa” în perioada următoare. Dezavantajul este că pe timp de noapte, în lipsa iluminatului în zona respectivă, nu se mai văd atât de bine treptele şi rişti să cazi destul de urât. În plus, se tot aud manele de la terasele de pe Plaja Dunărea. Una peste alta, consider că rămâne un antrenament util.

Mont Blanc (Franţa)

Perioada: 30.07. - 1.08.2010

Traseu: Ruta normală pentru ascensiunea vârfului Mont Blanc ( 4810 metri), pe traseul Les Houches – Nid d Aigle (2372m) – Tete Rousse (3167 m )– Gouter (3817 m) – Dome du Gouter - Valot (4362 m).

Participanţi: V.,T.,O.

Ziua 1

Am pornit în ziua de 30.07. în jurul orei 8.00 din campingul Les Cimes din localitatea Les Bossons (Franţa), pe o vreme ploioasă, pentru a profita de singura « fereastră de vreme de bună » , de două zile, prognozată de serviciile locale meteo. Prima parte a traseului, până la Nid d Aigle am parcurs-o cu telecabina şi cu vestitul Tramway du Mont Blanc. Odată ajunşi în staţia terminus, am pornit spre refugiul Tete Rousse. Am parcurs această porţiune fără prea mare dificultate, singura problemă fiind cea a încărcăturii mari din spate ( fiecare rucsac cântărea în jur de 20 kg cu echipament şi mâncare). De la 2.500 de metri deja am intrat în zona cu zăpadă, vântul creştea în intensitate şi ningea uşor. După aproximativ 40-50 de minute am ajuns la baraca forestieră Les Rochnes la 2.700 de metri. Deja depăşisem altitudinea maximă din Carpaţii României,vârful Moldoveanu – 2.544 metri. Primele semne ale efectelor altitudinii începeau să-şi facă simţită prezenţa, în sensul unor uşoare manifestări de oboseală, însă peisajul alpin ne motiva să înaintăm. Încet-încet ne-am apropiat de refugiul Tete Rousse unde am ajuns după aproximativ două ore şi jumătate.

În mod normal, aici ar fi trebuit să rămânem pentru o zi necesară aclimatizării, iar faptul că nu am făcut acest popas şi-a spus cuvântul ceva mai târziu cu vârf şi îndesat. Nu am făcut acest lucru din cauză că nu ne mai puteam încadra în cele două zile de vreme bună. Am făcut totuşi o scurtă pauză de circa 30 de minute în care am gătit o supă pe care am mâncat-o rapid şi ne-am echipat cu toate cele necesare pentru cea mai tehnică porţiune de traseu care ne aştepta : escaladarea unui perete aproape vertical de aproximativ 700 de metri diferenţă de nivel. Ne-am pus colţarii, căştile şi cu pioleţii în mână am pornit încrezători înainte. Primii 200 de metri diferenţă de nivel, traversând gheţarul de la Tete Rousse, i-am parcurs relativ uşor, încadrându-ne pe creasta din vestul abruptului. Am depşit şi primele corzi fixe şi am ajuns la Grand Couloir – un traverseu de aproximativ 100 de metri pe o faţă expusă acoperită cu gheaţăşi roci instabile, în plus, exista şi pericolul permanent al căderilor de pietre - mai este cunoscut şi sub denumirea de Aleea Popicelor sau Culoarul Morţii. Am reuşit să îl traversăm fără evenimente şi cu multă atenţie, după care am început urcuşul pe creasta din partea dreaptă a acestei văi cu ţinta clară : refugiul Gouter. Dificultatea acestei porţiuni constă în ascenseiune pe un teren mixt ( rocă şi gheaţă), cu un grad de înclinaţie mare, pasajele verticale fiind prevăzute cu corzi fixe. Am parcurs destul de repede primii metri, apoi altitudinea a început să îşi pună serios amprenta. Starea de oboseală se accentua tot mai mult. Am înaintat ceva mai greoi, am depăşit cu brio toate porţiunile tehnice, iar în jurul orei 20.00, am ajuns la Refugiul Gouter. Am rămas peste noapte aici, plătind fiecare suma de 28 euro ca să beneficiem de un somn „dulce…sub mese, alături de alţi alpinişti din diferite ţări. Paturile erau rezervate cu două-trei luni înainte aşa că nu am avut altă soluţie.

Ziua 2

La ora 2 noaptea era forfotă foarte mare în sala de mese în care am dormit. Alpiniştii se echipau pentru a urca pe cel mai înalt vârf din Alpi, Mont Blanc – 4810 metri. Din cauză că nu pream am reuşit să ne odihnim, noi am preferat să mai stăm câteva ore. Ne-am trezit în jurul orei 6.00, ne-am echipat cu toate cele necesare, ne-am legat toţi trei în coardă şi am pornit spre vârf. Cerul era senin, însă vântul sufla destul de tare. Am înaintat destul de greu pe zăpada permanentă care acoperă întreaga creastă, iar fiecare culme pe care o depăşeam necesita parcă un efort supraomenesc. Trebuia să fim foarte atenţi şi la crevasele care ne puteau pune viaţa în pericol. Aerul rarefiat, oboseala acumulată cu o zi în urmă, faptul că nu am fost în stare să mâncăm mai nimic cât am stat la Gouter, durerile îngrozitoare de cap, ne-au dat serios de furcă. După aproximativ patru ore am reuşit să ajungem totuşi la Refugiul Valot. Am aşteptat în zadar aproximativ o oră ca efectele altidunii să mai dispară. Cea mai bună metodă pentru a scăpa de manifestările cauzate de altitudinea ridicată este să cobori. A fost frustrant să ne aflăm la aproximativ 400 de metri de cel mai înalt vârf din Alpi şi să realizăm că ţinta noastră nu putea fi atinsă în acele condiţii. Fizic eram doborâţi, iar a doua zi nu mai puteam urca din cauza timpului nefavorabil anunţat de meteorologi. A fost greu să renunţăm, dar se spune că « un alpinist viu, este mai bun decât unul mort ». După ce am făcut câteva poze cu vârful de care ne despărţeau doar câţiva metri, am început coborârea spre Refugiul Gouter. Se făcuse deja ora 15 şi am decis ca abia în ziua următoare să coborâm mai departe. Am dormit din nou în sala de mese de la Gouter.

Ziua 3

Nori ameninţători se adunau deja în creastă, semn că decizia de a coborî cât mai repede a fost cea mai bună. Am început coborârea în jurul orei 9.00 pe acel perete vertical de 700 de metri. Efortul depus era acum mai mic faţă din urmă cu două zile.

Coboram încet, atenţi, mai ales că începuseră adevărate avalanşe de roci cu dimensiuni apreciabile şi care ricoşau în toate direcţiile cu cât ne apropiam mai mult de Grand Culoir. În astfel de situaţii nu îţi rămâne decât să te ascunzi sub o stâncă mai înaltă pentru că o simplă cască pe cap nu te poate salva. Am aşteptat ca rocile să nu se mai desprindă şi am traversat Aleea Popicelor în paşi grăbiţi. Am ajuns în jurul orei 13.00 la refugiul Tete Rousse, ne-am odihnit puţin, şi am coborât mai departe, astfel încât în jurul orei 16.00 am ajuns în staţia de unde am urcat în Tramwai du Mont Blanc. În jurul orei 18.00 ne aflăm din nou în campingul Les Cimes. . A început o ploaie abundentă, iar la peste 2.500 de metri ningea, vântul viscolind zăpada. Eram cu toţii obosiţi însă în parte mulţumiţi că am reuşit măcar să ajungem pe creasta Alpilor.

   

Grossglockner, Austria

Vârful Grossglockner, 3798 metri.

Piatra Craiului, mai 2011

Test, test, test