Perioada: 30.07. - 1.08.2010
Traseu: Ruta normală pentru ascensiunea vârfului Mont Blanc ( 4810 metri), pe traseul Les Houches – Nid d Aigle (2372m) – Tete Rousse (3167 m )– Gouter (3817 m) – Dome du Gouter - Valot (4362 m).
Participanţi: V.,T.,O.
Ziua 1
Am pornit în ziua de 30.07. în jurul orei 8.00 din campingul Les Cimes din localitatea Les Bossons (Franţa), pe o vreme ploioasă, pentru a profita de singura « fereastră de vreme de bună » , de două zile, prognozată de serviciile locale meteo. Prima parte a traseului, până la Nid d Aigle am parcurs-o cu telecabina şi cu vestitul Tramway du Mont Blanc. Odată ajunşi în staţia terminus, am pornit spre refugiul Tete Rousse. Am parcurs această porţiune fără prea mare dificultate, singura problemă fiind cea a încărcăturii mari din spate ( fiecare rucsac cântărea în jur de 20 kg cu echipament şi mâncare). De la 2.500 de metri deja am intrat în zona cu zăpadă, vântul creştea în intensitate şi ningea uşor. După aproximativ 40-50 de minute am ajuns la baraca forestieră Les Rochnes la 2.700 de metri. Deja depăşisem altitudinea maximă din Carpaţii României,vârful Moldoveanu – 2.544 metri. Primele semne ale efectelor altitudinii începeau să-şi facă simţită prezenţa, în sensul unor uşoare manifestări de oboseală, însă peisajul alpin ne motiva să înaintăm. Încet-încet ne-am apropiat de refugiul Tete Rousse unde am ajuns după aproximativ două ore şi jumătate.
În mod normal, aici ar fi trebuit să rămânem pentru o zi necesară aclimatizării, iar faptul că nu am făcut acest popas şi-a spus cuvântul ceva mai târziu cu vârf şi îndesat. Nu am făcut acest lucru din cauză că nu ne mai puteam încadra în cele două zile de vreme bună. Am făcut totuşi o scurtă pauză de circa 30 de minute în care am gătit o supă pe care am mâncat-o rapid şi ne-am echipat cu toate cele necesare pentru cea mai tehnică porţiune de traseu care ne aştepta : escaladarea unui perete aproape vertical de aproximativ 700 de metri diferenţă de nivel. Ne-am pus colţarii, căştile şi cu pioleţii în mână am pornit încrezători înainte. Primii 200 de metri diferenţă de nivel, traversând gheţarul de la Tete Rousse, i-am parcurs relativ uşor, încadrându-ne pe creasta din vestul abruptului. Am depşit şi primele corzi fixe şi am ajuns la Grand Couloir – un traverseu de aproximativ 100 de metri pe o faţă expusă acoperită cu gheaţăşi roci instabile, în plus, exista şi pericolul permanent al căderilor de pietre - mai este cunoscut şi sub denumirea de Aleea Popicelor sau Culoarul Morţii. Am reuşit să îl traversăm fără evenimente şi cu multă atenţie, după care am început urcuşul pe creasta din partea dreaptă a acestei văi cu ţinta clară : refugiul Gouter. Dificultatea acestei porţiuni constă în ascenseiune pe un teren mixt ( rocă şi gheaţă), cu un grad de înclinaţie mare, pasajele verticale fiind prevăzute cu corzi fixe. Am parcurs destul de repede primii metri, apoi altitudinea a început să îşi pună serios amprenta. Starea de oboseală se accentua tot mai mult. Am înaintat ceva mai greoi, am depăşit cu brio toate porţiunile tehnice, iar în jurul orei 20.00, am ajuns la Refugiul Gouter. Am rămas peste noapte aici, plătind fiecare suma de 28 euro ca să beneficiem de un somn „dulce…sub mese, alături de alţi alpinişti din diferite ţări. Paturile erau rezervate cu două-trei luni înainte aşa că nu am avut altă soluţie.
În mod normal, aici ar fi trebuit să rămânem pentru o zi necesară aclimatizării, iar faptul că nu am făcut acest popas şi-a spus cuvântul ceva mai târziu cu vârf şi îndesat. Nu am făcut acest lucru din cauză că nu ne mai puteam încadra în cele două zile de vreme bună. Am făcut totuşi o scurtă pauză de circa 30 de minute în care am gătit o supă pe care am mâncat-o rapid şi ne-am echipat cu toate cele necesare pentru cea mai tehnică porţiune de traseu care ne aştepta : escaladarea unui perete aproape vertical de aproximativ 700 de metri diferenţă de nivel. Ne-am pus colţarii, căştile şi cu pioleţii în mână am pornit încrezători înainte. Primii 200 de metri diferenţă de nivel, traversând gheţarul de la Tete Rousse, i-am parcurs relativ uşor, încadrându-ne pe creasta din vestul abruptului. Am depşit şi primele corzi fixe şi am ajuns la Grand Couloir – un traverseu de aproximativ 100 de metri pe o faţă expusă acoperită cu gheaţăşi roci instabile, în plus, exista şi pericolul permanent al căderilor de pietre - mai este cunoscut şi sub denumirea de Aleea Popicelor sau Culoarul Morţii. Am reuşit să îl traversăm fără evenimente şi cu multă atenţie, după care am început urcuşul pe creasta din partea dreaptă a acestei văi cu ţinta clară : refugiul Gouter. Dificultatea acestei porţiuni constă în ascenseiune pe un teren mixt ( rocă şi gheaţă), cu un grad de înclinaţie mare, pasajele verticale fiind prevăzute cu corzi fixe. Am parcurs destul de repede primii metri, apoi altitudinea a început să îşi pună serios amprenta. Starea de oboseală se accentua tot mai mult. Am înaintat ceva mai greoi, am depăşit cu brio toate porţiunile tehnice, iar în jurul orei 20.00, am ajuns la Refugiul Gouter. Am rămas peste noapte aici, plătind fiecare suma de 28 euro ca să beneficiem de un somn „dulce…sub mese, alături de alţi alpinişti din diferite ţări. Paturile erau rezervate cu două-trei luni înainte aşa că nu am avut altă soluţie.
Ziua 2
La ora 2 noaptea era forfotă foarte mare în sala de mese în care am dormit. Alpiniştii se echipau pentru a urca pe cel mai înalt vârf din Alpi, Mont Blanc – 4810 metri. Din cauză că nu pream am reuşit să ne odihnim, noi am preferat să mai stăm câteva ore. Ne-am trezit în jurul orei 6.00, ne-am echipat cu toate cele necesare, ne-am legat toţi trei în coardă şi am pornit spre vârf. Cerul era senin, însă vântul sufla destul de tare. Am înaintat destul de greu pe zăpada permanentă care acoperă întreaga creastă, iar fiecare culme pe care o depăşeam necesita parcă un efort supraomenesc. Trebuia să fim foarte atenţi şi la crevasele care ne puteau pune viaţa în pericol. Aerul rarefiat, oboseala acumulată cu o zi în urmă, faptul că nu am fost în stare să mâncăm mai nimic cât am stat la Gouter, durerile îngrozitoare de cap, ne-au dat serios de furcă. După aproximativ patru ore am reuşit să ajungem totuşi la Refugiul Valot. Am aşteptat în zadar aproximativ o oră ca efectele altidunii să mai dispară. Cea mai bună metodă pentru a scăpa de manifestările cauzate de altitudinea ridicată este să cobori. A fost frustrant să ne aflăm la aproximativ 400 de metri de cel mai înalt vârf din Alpi şi să realizăm că ţinta noastră nu putea fi atinsă în acele condiţii. Fizic eram doborâţi, iar a doua zi nu mai puteam urca din cauza timpului nefavorabil anunţat de meteorologi. A fost greu să renunţăm, dar se spune că « un alpinist viu, este mai bun decât unul mort ». După ce am făcut câteva poze cu vârful de care ne despărţeau doar câţiva metri, am început coborârea spre Refugiul Gouter. Se făcuse deja ora 15 şi am decis ca abia în ziua următoare să coborâm mai departe. Am dormit din nou în sala de mese de la Gouter.
Ziua 3
Nori ameninţători se adunau deja în creastă, semn că decizia de a coborî cât mai repede a fost cea mai bună. Am început coborârea în jurul orei 9.00 pe acel perete vertical de 700 de metri. Efortul depus era acum mai mic faţă din urmă cu două zile.
Coboram încet, atenţi, mai ales că începuseră adevărate avalanşe de roci cu dimensiuni apreciabile şi care ricoşau în toate direcţiile cu cât ne apropiam mai mult de Grand Culoir. În astfel de situaţii nu îţi rămâne decât să te ascunzi sub o stâncă mai înaltă pentru că o simplă cască pe cap nu te poate salva. Am aşteptat ca rocile să nu se mai desprindă şi am traversat Aleea Popicelor în paşi grăbiţi. Am ajuns în jurul orei 13.00 la refugiul Tete Rousse, ne-am odihnit puţin, şi am coborât mai departe, astfel încât în jurul orei 16.00 am ajuns în staţia de unde am urcat în Tramwai du Mont Blanc. În jurul orei 18.00 ne aflăm din nou în campingul Les Cimes. . A început o ploaie abundentă, iar la peste 2.500 de metri ningea, vântul viscolind zăpada. Eram cu toţii obosiţi însă în parte mulţumiţi că am reuşit măcar să ajungem pe creasta Alpilor.
Coboram încet, atenţi, mai ales că începuseră adevărate avalanşe de roci cu dimensiuni apreciabile şi care ricoşau în toate direcţiile cu cât ne apropiam mai mult de Grand Culoir. În astfel de situaţii nu îţi rămâne decât să te ascunzi sub o stâncă mai înaltă pentru că o simplă cască pe cap nu te poate salva. Am aşteptat ca rocile să nu se mai desprindă şi am traversat Aleea Popicelor în paşi grăbiţi. Am ajuns în jurul orei 13.00 la refugiul Tete Rousse, ne-am odihnit puţin, şi am coborât mai departe, astfel încât în jurul orei 16.00 am ajuns în staţia de unde am urcat în Tramwai du Mont Blanc. În jurul orei 18.00 ne aflăm din nou în campingul Les Cimes. . A început o ploaie abundentă, iar la peste 2.500 de metri ningea, vântul viscolind zăpada. Eram cu toţii obosiţi însă în parte mulţumiţi că am reuşit măcar să ajungem pe creasta Alpilor.
Pregateste-te de Mont Blanc 2012 pentru ca va trebui sa urcam la 4810m! Aviz posibililor sponsori si sustinatori...
RăspundețiȘtergere