Altfel de trasee

       Am parcurs multe trasee de munte marcate de la noi din ţară, dar şi câteva din străinătate. Diferenţa este izbitoare. La noi, pe lângă faptul că ierburile mari de pe margine acoperă poteca îngustă iar crengile uscate sau trunchiurile vechi de copaci îngreunează serios accesul turiştilor, pe traseul de scurgere a apei din deal şi până la vale, chiar pe mijloc, se cască şanţuri adânci. Se mai întâmplă totuşi să apară mici trepte făcute de mâna omului pe alocuri pentru a facilita accesul - ca să dau totuşi Cezarului ce-i al Cezarului. În plus, fiind vorba strict de trasee intens circulate, să vezi mai de aproape un animal sălbatic este un eveniment (nu e vorba că mi-aş dori să dau nas în nas cu un urs).

        De cealaltă parte, în ţări precum Franţa sau Austria, astfel de trasee sunt îngrijite exemplar semn că noţiunea de trecking pentru vestici are un alt înţeles. Am văzut vara trecută cum un austriac lucra de zor la reamenajarea potecii care urca spre refugiul Studelhutte: omul nostru, cu un fel de târnăcop în mână săpa mici şanţuri transversale pe traseu astfel încât apa să se scurgă pe margine. Şi asta în timp ce câteva marmote (poate că luaseră şi ele o pauză de la învelirea ciocolatei în staniol) îl priveau curioase doar de la câţiva metri. Este încă un exemplu că omul şi natura pot convieţui dacă există o minimă înţelegere de ambele părţi.