Pe urmele ursului

       Vineri, 9 decembrie, am pornit ca de obicei, destul de târziu, pe un nou traseu în Munţii Bucegi. Trecuse de ora 10 când am ajuns cu Teo şi Veronica la Cabana Gura Diham. Până aici, nimic deosebit, doar că am mers din Buşteni cu maşina pe un drum plin de gropi şi unele porţiuni cu gheaţă. Nu am avut un obiectiv clar, ne-am gândit să înaintăm pe traseul către Vf. Omu cât putem ca să avem timp să ne întoarcem pe lumină în Buşteni. Planul a fost dat peste cap însă; aveam să revenim la Cabana Gura Diham mult mai repede. Văzusem pe hartă că ar fi trebuit să ne întoarcem vreun kilometru şi ceva spre Buşteni ca să pornim pe bandă galbenă, dar nu am făcut acest lucru. Identificasem totuşi pe aceeaşi hartă o potecă nemarcată care ajungea undeva mai sus în acelaşi traseu şi după o discuţie scurtă cu unul dintre oamenii care trebăluiau pe la Gura Diham am înţeles că planul nostru era bun. Grupului nostru i s-a alăturat şi doi câini.

       Ne-am îndepărtat de cabană pe undeva prin stânga, apoi am trecut de punctul de captare a apei şi după vreo 15-20 minute de mers „ia poteca de unde nu-i”. Zăpada căzută cu câteva zile în urmă acoperise orice urmă de traseu. Am decis să lăsăm în dreapta captarea de apă şi să urcăm pe un deal în zona Plaiul Fânului, pe unde ni se părea că ar fi bine. Am urcat aşa pieptiş vreo 10 minute prin pădure şi am exclamat bucuros la un monent dat ”Am găsit urme; suntem pe drumul cel bun”. Bucuria nu a fost decât de scurtă durată. Nu erau urme de om, ci de urs. Am văzut mai apoi multe zone în care zăpada fusese dată la o parte şi multe frunze uscate răvăşite, dar şi copaci fără coajă, zgâriaţi de urşi. Ne-am gândit că o întâlnire cu ursul era posibilă, dar având alături şi cei doi câini care nu dădeau semne de pericol am continuat să mergem prin pădure cu ţinta de a ajunge mai sus, tot în stânga. Urmele dese ale ursului/urşilor se vedeau în continuare. Am reuşit să ajungem pe o culme de deal, copacii erau tot deşi, şi am decis să ne întoarcem la Cabana Gura Diham pe aceleaşi urme.
       Trecuseră aproximativ două ore de mers aiurea prin pădure şi era păcat de timpul rămas ca să ne întoacem în Buşteni. Am decis să plecăm de astă dată pe un traseu marcat spre Poiana Izvoarelor, pe bandă roşie de la Gura Diham.

     
       Este un traseu frumos şi uşor prin pădure, dar şi aici ursul este la el acasă.  Ba mai mult, pe lângă urmele mari erau şi altele mai mici, semn că o ursoaică alături de un pui trecuse cu puţin timp înainte pe acolo. Am zărit la un moment dat nişte capre undeva în stânga, în vale.
        Am înaintat şi după vreo oră şi jumătate eram la Cabana Poiana Izvoarele.

     
        Ne-a întâmpinat o pisică, iar Veronica şi Teo nu au ratat ocazia să facă şi nişte poze cu aceasta.

     
        Am băut câte un suc contra sumei de 6 lei fiecare. Doamna de la Cabană ne-a spus că într-adevăr este o zonă frecventată de urşi. Nu am stat prea mult acolo şi am pornit la vale; în mai puţin de o oră am revenit la Gura Diham şi apoi în Buşteni.
        Am vorbit despre urşi cu doamna de la pensiunea în care am stat pe parcusrul concediului, la Vila Clasic. Mi-a spus că şi în zona Zamora, unde este situată, ursul mai coboară uneori. Am aflat cu acest prilej şi o poveste tragică: un copil alături de bunicul său se aflau prin pădurea din vecinătate când s-au întâlnit cu un urs; micuţul a reuşit să fugă, dar bătrânul a fost ajuns de animalul sălbatic şi a rămas fără scalp.
Concluzia este că indiferent de dificultatea tehnică a unui traseu, muntele prezintă şi alte pericole. Iar ursul este unul dintre ele.