Pe Jepii Mari

       (Acest traseu este interzis iarna! Nu îl recomand decât celor bine pregătiţi tehnic şi fizic, bine echipaţi şi numai în condiţiile în care nu există risc de avalanşă. Postarea reflectă strict o experienţă personală).  

       S-a întâmplat pe 8 decembrie 2011. Începutul a fost greu, la fel şi (pseudo) finalul de traseu. Nu din cauza terenului, ci a lipsei de antrenament. Din luna septembrie nu am mai alergat (motive s-au găsit destule) aşa că prima tură din concediu a fost una destul de solicitantă - şi ca să (îmi) găsesc totuşi o scuză, voi da vina pe zăpadă: nu măsura mai mult de trei-patru centimetri în general şi pentru că nu era chiar atât de frig devenise alunecoasă şi orice pas înainte însemna jumătate înapoi; în plus mai erau şi porţiuni de traseu unde zăpada era troienită şi stratul devenea mai gros ceea ce îngreuna înaintarea.
       Plecasem pe la orele 10 ale dimineţii împreună cu Teo, cam târziu pentru profilul unui astfel de traseu pe timp de iarnă, urmărind triunghiul albastru din zona telecabinei de la Buşteni ca să ajungem la obiectivul nostru, Cantonul Jepi. Peste tot erau indicatoare gen ”Atenţie, urşi! Traseu interzis iarna!”. Am ignorat cu bună ştiinţă toate aceste avertizări având în vedere faptul că am mai parcurs astfel de trasee, poate şi mai grele, în condiţii meteo nefavorabile. Poate sună „a laudă de sine care nu a miroase a bine”, dar mă gândesc că poate unii dintre cititorii acestui blog, mai puţin experimentaţi, vor fi tentaţi să îl încerce şi ei pe timp de iarnă. Ideea este că nu îl recomand oricui pentru că viaţa merită trăită şi pe timp de criză. Vremea a fost frumoasă la început, dar înaintam destul din greu prin pădure, pe poteca acoperită de zăpadă nu se zărea nicio urmă. Semne pe copaci erau însă destule, aşa că nu au fost probleme de orientare. Nici bine nu am urcat 100 de metri diferenţă de nivel şi deja găfâiam la tot pasul chiar dacă în spate aveam un rucsac uşor.

       Vremea a început să se strice mai apoi, o pâclă ne învăluise şi ningea uşor. Am continuat să mergem până am ajuns „La Mese”, aşa cum am înţeles că se numeşte un loc aflat pe o muchie la aproximativ 1500 de metri. Şi pentru că aşa se cheamă am luat şi noi masa. O pauză de circa 10 minute binemeritată. Traseul are multe serpentine, peisajul devenise unul monoton şi în lipsa unei perspective din cauza vremii închise mă cam termina psihic. După vreo două ore care au părut o eternitate am reuşit să ieşim din pădure şi deşi se înseninase, s-a pornit vântul care viscolea zăpada troienită. Am apreciat că vântul (nu zăpada) avea aproximativ 100 de km/h (seara am aflat că fusese dat cod galben de vânt puternic pe creste). Obiectivul era să ajungem la Cantonul Jepi pe care l-am zărit sus undeva în stânga, la marginea platoului.

       Teo era în formă, dar eu sufeream mult - din cauza vântului care viscolea zăpada respiram greu, dar eram decis să continui. Şi am ajuns la o porţiune prevăzută cu cabluri pentru că în stânga se căsca o prăpastie mare, apoi „La Scări” (probabil erau nişte trepte, dar erau acoperite de zăpadă). Deşi eram pregătiţi şi cu pioleţi şi cu colţari, nu a fost nevoie să îi folosim. Traseul, în forma existentă la acea dată, nu necesita folosirea acestora. Am utilizat doar beţele de trecking. Vântul sufla acolo parcă şi mai tare.

       Mi-am pus ochelarii în speranţa că vântul şi zăpada nu mă vor biciu prea tare, dar am renunţat la ei pentru că se abureau atât de tare lentilele încât nu mai vedeam nimic la doi paşi. Este clar că nu poţi să ai pretenţii la o pereche de ochelari de 8 lei cumpăraţi din supermarket. Trebuie să investesc neaparat în perioada următoare în nişte ochelari mai buni.

      Am reuşit să ajungem cu bine în zona cu jnepeni mari, foarte mari; am mers până aproape de Cantonul Jepi pentru că deja se făcuse târziu, era cam ora 14.00 şi nu doream să ne prindă noaptea prin locurile acelea. Teo a mai urcat câţiva metri şi a ajuns la Canton; eu am preferat să rămân la adăpostul jnepenişului puţin mai jos. Eram destul de obosit. Coborârea a fost rapidă, lipsită de incidente majore. Eu am reuşit să alunec şi să îmi lovesc genunchiul într-o rădăcină ascuţită. M-a cam durut în următoarele zile, dar nu de speriat. Aproape de ora 16.00 am ajuns cu bine în Buşteni.