Expediţie Mont Blanc 2012

      Participanţi: Teo Tălăşman şi Ovidiu Matache

      Perioada: 21.07. - 24.07.2010

      Traseu: Franţa - Les Houches - Ref. Tete Rousse 3.167 m - Ref. Gouter 3.817m - Ref. Valot 4363m - VF. Mont Blanc 4.810 m.


      Prolog: 

      În urmă cu doi ani am fost nevoiţi să renunţăm la ascensiunea pe cel mai înalt vârf din munţii Alpi, Mont Blanc, cu câţiva metri înainte de final. Doar 400 de metri diferenţă de nivel au stat în calea unui vis. A fost frustrant. Ne-am întors la finele lunii iulie anul acesta cu un plan bun şi am reuşit luni, 23 iulie, în jurul orei 10.30, să ajungem pe acest vârf, la 4.810 m.



      Sâmbătă 21 iulie 2012 (Les Cimes - Tete Rousse)


      Povestea începe într-o dimineaţă mohorâtă, în campingul Les Cimes din micuţa localitate franceză Les Bosonnes, ca şi în urmă cu doi ani. Mai întâi ne-am deplasat cu telecabină până la punctul numit Belvue, apoi cu faimosul Tramway du Mont Blanc care ne-a lăsat ceva mai jos faţă de anul 2010, în staţia Mont la Chat. Norii groşi învăluiseră totul în jur şi nu întrezăream mai nimic la câţiva metri în faţă, în spate, stânga sau dreapta. Am pornit pe un traseu deviat către cabana Rochnes întrucât în zonă se desfăşurau lucrări la calea ferată folosindu-se dinamită.

       După aproximativ o oră şi jumătate de mers susţinut cu rucsacurile în spate cântărind aproximativ 15-20 de kilograme (echipament specific - pioleţi, coardă, carabe, căşti, hamuri, saci de dormit, plus apă, mâncare şi câte şi mai câte) am ajuns în apropiere de cabana forestirera Rochnes, la 2.700 de metri. Cam mult spus cabană, întrucât e părăsită de ani buni şi în afară de un acoperiş deasupra capului nu îţi oferă nimic; în condiţii extreme se dovedeşte a fi însă un loc mai mult decât confortabil. Am zărit-o doar preţ de câteva secunde prin ceaţă groasă, am luat rapid o gustare şi am înaintat către refugiul Tete Rousse.

      Cu cele 15 kilograme în spate nimic nu mai pare uşor, dar am continuat şi după aproximativ 4 ore de la plecarea din Mont La Chat am ajuns la acest refugiu situat la 3.167 metri. Nu am mai riscat ca în 2010 să ne ducem mai departe către următorul refugiu, Gouter de la 3.817 metri, pentru a nu avea probleme cauzate de aerul rarefiat. Cu o zi în urmă ne-am făcut rezervări pentru o noapte la Tete Rousse care a prins foarte bine.

      În ciuda unor uşoare dureri de cap cauzate de altitudine, după un somn bun, a doua zi dimineaţă ne simţeam destul de bine.

      Duminică 22 iulie 2012 (Tete Rousse - Gouter)

      Cea mai tehnică porţiune a traseului ne aştepta cu stânci multe de căţărat.

       În ciuda unor uşoare dureri de cap cauzate de altitudine, după un somn bun ne simţeam totuşi destul de bine. Am plecat în jurul orei 7.30 de la Tete Rousse pe o vreme frumoasă, friguroasă, dar limpede. Cei aproximativ 700 de metri diferenţă de nivel până la refugiul Gouter nu ne-au mai pus probleme atât de mari ca în 2010 datorită unei mai bune aclimatizări.

       Din când în când se mai auzeau mici căderi de pietre pe traictoria Grand Coloir, un traverseu destul de periculos din acest motiv. Am depăşit acest culoar destul de repede, mai cu seamă că faţă din urmă cu doi ani zăpada a lipsit pe această porţiune. Am întâlnit totuşi mici porţiuni cu gheaţă, dar puteau fi evitate destul de uşor. Ultimii 50 de metri diferenţă de nivel din cei 700 au cam scos sufletul din noi din cauza pantei foarte accentuate şi a greutăţii din spate. După aproximativ 3 ore şi jumătate am ajuns la refugiuL Gouter, un lucru foarte important care a creat premisele unei aclimatizări corespunzătoare pentru ceea ce urma celei de-a treia zi de la plecare. Mici dureri de cap am suportat totuşi. Ne-am cazat din nou sub mese ca şi în 2010 la acest refugiu pentru un somn de noapte de patru ore. S-a meritat însă şi acest lucru chiar şi pentru cei 35 de euro plătiţi pentru un astfel de loc.

       Timpul mai lung petrecut aici a ajutat foarte bine la aclimatizare.

     Luni 23 iulie 2012 (Gouter - Vf. Mont Blanc)

     Ziua cea mare. Agitaţie mare printre alpiniştii care se echipau cu cele necesare - bocanci, colţari, pioleţi, beţe, rucsacuri - tot arsenalul răvăşit prin cele două săli destinate depozitării acestora. După o noapte mai mult de nesomn pe sub mese, ne-am legat în coardă, ne-am echipat cu tot ceea trebuie (cască, colţari, pioleţi, etc) şi am pornit în jurul orei 4 dimineaţă spre vârful Mont Blanc. Era întuneric, vânt şi frig, temperaturile cobornand la minus 15 - 20 grade Celsius. Ghidaţi de luminile frontalelor câştigam pas cu pas altitudine. După aproape trei ore de vânt năprasnic care nu prea ne-a lăsat să respirăm în voie am ajuns la refugiul Valot  (4.362 metri). Este locul în care în urmă cu doi ani am fost nevoiţi să renunţăm la ascensiunea pe cel mai înalt vârf din Alpi din cauză că nu am avut atunci suficient timp pentru o bună aclimatizare. De această dată ne-am simţit mult mai bine. Ne-am adăpostit de vântul pârdalnic la acest refugiu preţ de câteva minute. Cu excepţia dimensiunii foarte mari acest refugiu seamănă izbitor de bine cu cele întâlnite peste tot în munţii noştri.
      Şi ne-am continuat drumul tot mai sus, peste toate culmile întâlnite, acoperite de gheţarul veşnic. Pieptisuri adevărate care fără un bun antrenament şi o aclimatizare pe măsură te pot întoarce repede din drum. În plus crevasele întâlnite îţi dau mici fiori. Pe măsură ce înaintăm vântul se înteţea tot mai mult, depăşind în rafale 100 km/h. În rest, frumos, senin, dar vântul i-a întors din drumul spre vârf pe foarte mulţi alpinişti si ghizi în acea zi.
      La ora 10.30, cu tot cu acest vânt, străbătând culmile una câte una, în stânga prăpastie, în dreapta la fel, pe o potecă lată nu mai mult de 20-30 de cm, am reuşit să ajungem cu bine pe vârful Mont Blanc, la 4.810 metri, cel mai înalt din munţii Alpi. Vântul aici ne lovea şi mai puternic, parcă dorind să arunce în hău pe oricine îi stătea în cale. Nu am zăbovit mai mult de 2-3 minute pe vârf din cauza rafalelor de vânt. Nici poze nu prea am putut să facem acolo sus, lentilele aparatelor foto se umpleau rapid de zăpadă viscolită, iar bateriile pe care le ţinusem lipite de corp cedau şi ele rapid.

     Aşa că am coborât încet-încet spre refugiul Gouter cu acelaşi vânt nebun care nu a vrut să ne dea pace deloc. A tot crescut în intensitate ajungând să smulgă bucăţi mari de zăpadă întărită de pe culmile expuse.

      La refugiul Gouter am revenit după zece ore de la plecare ( 6 dus şi 4 întors). Pentru seara respectivă am avut rezervare pentru două paturi aşa că am putut dormi boiereşte.

      Marţi 24 iulie (Gouter - Les Cimes)

      Am plecat de dimineaţă de la refugiul Gouter spre Tete Rousse, pe acea porţiune dificilă de traseu pe care am depasi-o după circa două ore, fiind atenţi la orice zgomot care ar fi putut fi provocat de căderile de pietre. Fiind foarte dimineaţă rocile erau stabile a?a că nu am avut parte de surprize neplăcute. Am parcurs aşadar acest abrupt fără probleme, iar la Tete Rousse ne-am odihnit un sfert de oră, dar nu am apucat să ne bem bine cafeaua că a trebuit să părăsim rapid terasa din pricina elicopterului care vine cu aprovizionarea. Am revenit pe traseu şi în mai puţin de oră am fost la Rochnes, de unde, după cârcă alte două ore am ajuns la staţia Mont la Chat. Ne-am deplasat din nou cu tramvaiul, apoi cu telecabina şi după-amiază ne-am cazat din nou în campingul Les Cimes.


     Epilog

     Toate acestea nu s-ar fi întâmplat dacă nu am fi avut sprijinul familiilor noastre, al unor prieteni şi al unor sponsori generoşi: „Imparţial” şi SC „Pasmatex” SA. De asemenea, Societatea Jurnaliştilor „Dunărea de Jos” ne-a fost aproape.

     Nu considerăm că ne-am luat revanşa, un munte trebuie respectat oricum.

La Mulți Ani!

Crăciun Fericit!

Pe urmele ursului

       Vineri, 9 decembrie, am pornit ca de obicei, destul de târziu, pe un nou traseu în Munţii Bucegi. Trecuse de ora 10 când am ajuns cu Teo şi Veronica la Cabana Gura Diham. Până aici, nimic deosebit, doar că am mers din Buşteni cu maşina pe un drum plin de gropi şi unele porţiuni cu gheaţă. Nu am avut un obiectiv clar, ne-am gândit să înaintăm pe traseul către Vf. Omu cât putem ca să avem timp să ne întoarcem pe lumină în Buşteni. Planul a fost dat peste cap însă; aveam să revenim la Cabana Gura Diham mult mai repede. Văzusem pe hartă că ar fi trebuit să ne întoarcem vreun kilometru şi ceva spre Buşteni ca să pornim pe bandă galbenă, dar nu am făcut acest lucru. Identificasem totuşi pe aceeaşi hartă o potecă nemarcată care ajungea undeva mai sus în acelaşi traseu şi după o discuţie scurtă cu unul dintre oamenii care trebăluiau pe la Gura Diham am înţeles că planul nostru era bun. Grupului nostru i s-a alăturat şi doi câini.

       Ne-am îndepărtat de cabană pe undeva prin stânga, apoi am trecut de punctul de captare a apei şi după vreo 15-20 minute de mers „ia poteca de unde nu-i”. Zăpada căzută cu câteva zile în urmă acoperise orice urmă de traseu. Am decis să lăsăm în dreapta captarea de apă şi să urcăm pe un deal în zona Plaiul Fânului, pe unde ni se părea că ar fi bine. Am urcat aşa pieptiş vreo 10 minute prin pădure şi am exclamat bucuros la un monent dat ”Am găsit urme; suntem pe drumul cel bun”. Bucuria nu a fost decât de scurtă durată. Nu erau urme de om, ci de urs. Am văzut mai apoi multe zone în care zăpada fusese dată la o parte şi multe frunze uscate răvăşite, dar şi copaci fără coajă, zgâriaţi de urşi. Ne-am gândit că o întâlnire cu ursul era posibilă, dar având alături şi cei doi câini care nu dădeau semne de pericol am continuat să mergem prin pădure cu ţinta de a ajunge mai sus, tot în stânga. Urmele dese ale ursului/urşilor se vedeau în continuare. Am reuşit să ajungem pe o culme de deal, copacii erau tot deşi, şi am decis să ne întoarcem la Cabana Gura Diham pe aceleaşi urme.
       Trecuseră aproximativ două ore de mers aiurea prin pădure şi era păcat de timpul rămas ca să ne întoacem în Buşteni. Am decis să plecăm de astă dată pe un traseu marcat spre Poiana Izvoarelor, pe bandă roşie de la Gura Diham.

     
       Este un traseu frumos şi uşor prin pădure, dar şi aici ursul este la el acasă.  Ba mai mult, pe lângă urmele mari erau şi altele mai mici, semn că o ursoaică alături de un pui trecuse cu puţin timp înainte pe acolo. Am zărit la un moment dat nişte capre undeva în stânga, în vale.
        Am înaintat şi după vreo oră şi jumătate eram la Cabana Poiana Izvoarele.

     
        Ne-a întâmpinat o pisică, iar Veronica şi Teo nu au ratat ocazia să facă şi nişte poze cu aceasta.

     
        Am băut câte un suc contra sumei de 6 lei fiecare. Doamna de la Cabană ne-a spus că într-adevăr este o zonă frecventată de urşi. Nu am stat prea mult acolo şi am pornit la vale; în mai puţin de o oră am revenit la Gura Diham şi apoi în Buşteni.
        Am vorbit despre urşi cu doamna de la pensiunea în care am stat pe parcusrul concediului, la Vila Clasic. Mi-a spus că şi în zona Zamora, unde este situată, ursul mai coboară uneori. Am aflat cu acest prilej şi o poveste tragică: un copil alături de bunicul său se aflau prin pădurea din vecinătate când s-au întâlnit cu un urs; micuţul a reuşit să fugă, dar bătrânul a fost ajuns de animalul sălbatic şi a rămas fără scalp.
Concluzia este că indiferent de dificultatea tehnică a unui traseu, muntele prezintă şi alte pericole. Iar ursul este unul dintre ele.

Prostie omenească

(Din ciclul nu faceţi ca ei!)

       Trei ture mai acătării prin Munţii Bucegi îţi arată şi câtă nesimţire există în unii semeni de-ai noştri. Au găsit de cuviinţă nişte deştepţi să facă unele completări de-a dreptul grosolane cu markere pe multe dintre indicatoarele de pe trasee. Nu voi intra in detalii pentru că nu este stilul meu. De condamnat este faptul că pe lângă mesajele de prost gust scrise, s-au gândit ei că ar fi bine să şteargă anumite informaţii care pot fi preţioase pentru turistul normal, iar la un moment dat pot face diferenţa dintre viaţă şi moarte. Pe multe indicatoare nu mai apar astfel orele de mers până la o anumită cabană sau către un anumit vârf. Se întâmplă şi pe Jepii Mari şi pe Jepii Mici. Spre exemplu, în anumite condiţii de vreme rea, dacă nu ai mai parcurs respectivul traseu nu poţi să ştii dacă e bine să continui sau să te întorci. O decizie care te poate costa viaţa. Prostia celor care s-au dedat la astfel de practici nu are margini din păcate. Să ne mai mirăm oare că astăzi suntem unde suntem?

Pe Jepii Mari

       (Acest traseu este interzis iarna! Nu îl recomand decât celor bine pregătiţi tehnic şi fizic, bine echipaţi şi numai în condiţiile în care nu există risc de avalanşă. Postarea reflectă strict o experienţă personală).  

       S-a întâmplat pe 8 decembrie 2011. Începutul a fost greu, la fel şi (pseudo) finalul de traseu. Nu din cauza terenului, ci a lipsei de antrenament. Din luna septembrie nu am mai alergat (motive s-au găsit destule) aşa că prima tură din concediu a fost una destul de solicitantă - şi ca să (îmi) găsesc totuşi o scuză, voi da vina pe zăpadă: nu măsura mai mult de trei-patru centimetri în general şi pentru că nu era chiar atât de frig devenise alunecoasă şi orice pas înainte însemna jumătate înapoi; în plus mai erau şi porţiuni de traseu unde zăpada era troienită şi stratul devenea mai gros ceea ce îngreuna înaintarea.
       Plecasem pe la orele 10 ale dimineţii împreună cu Teo, cam târziu pentru profilul unui astfel de traseu pe timp de iarnă, urmărind triunghiul albastru din zona telecabinei de la Buşteni ca să ajungem la obiectivul nostru, Cantonul Jepi. Peste tot erau indicatoare gen ”Atenţie, urşi! Traseu interzis iarna!”. Am ignorat cu bună ştiinţă toate aceste avertizări având în vedere faptul că am mai parcurs astfel de trasee, poate şi mai grele, în condiţii meteo nefavorabile. Poate sună „a laudă de sine care nu a miroase a bine”, dar mă gândesc că poate unii dintre cititorii acestui blog, mai puţin experimentaţi, vor fi tentaţi să îl încerce şi ei pe timp de iarnă. Ideea este că nu îl recomand oricui pentru că viaţa merită trăită şi pe timp de criză. Vremea a fost frumoasă la început, dar înaintam destul din greu prin pădure, pe poteca acoperită de zăpadă nu se zărea nicio urmă. Semne pe copaci erau însă destule, aşa că nu au fost probleme de orientare. Nici bine nu am urcat 100 de metri diferenţă de nivel şi deja găfâiam la tot pasul chiar dacă în spate aveam un rucsac uşor.

       Vremea a început să se strice mai apoi, o pâclă ne învăluise şi ningea uşor. Am continuat să mergem până am ajuns „La Mese”, aşa cum am înţeles că se numeşte un loc aflat pe o muchie la aproximativ 1500 de metri. Şi pentru că aşa se cheamă am luat şi noi masa. O pauză de circa 10 minute binemeritată. Traseul are multe serpentine, peisajul devenise unul monoton şi în lipsa unei perspective din cauza vremii închise mă cam termina psihic. După vreo două ore care au părut o eternitate am reuşit să ieşim din pădure şi deşi se înseninase, s-a pornit vântul care viscolea zăpada troienită. Am apreciat că vântul (nu zăpada) avea aproximativ 100 de km/h (seara am aflat că fusese dat cod galben de vânt puternic pe creste). Obiectivul era să ajungem la Cantonul Jepi pe care l-am zărit sus undeva în stânga, la marginea platoului.

       Teo era în formă, dar eu sufeream mult - din cauza vântului care viscolea zăpada respiram greu, dar eram decis să continui. Şi am ajuns la o porţiune prevăzută cu cabluri pentru că în stânga se căsca o prăpastie mare, apoi „La Scări” (probabil erau nişte trepte, dar erau acoperite de zăpadă). Deşi eram pregătiţi şi cu pioleţi şi cu colţari, nu a fost nevoie să îi folosim. Traseul, în forma existentă la acea dată, nu necesita folosirea acestora. Am utilizat doar beţele de trecking. Vântul sufla acolo parcă şi mai tare.

       Mi-am pus ochelarii în speranţa că vântul şi zăpada nu mă vor biciu prea tare, dar am renunţat la ei pentru că se abureau atât de tare lentilele încât nu mai vedeam nimic la doi paşi. Este clar că nu poţi să ai pretenţii la o pereche de ochelari de 8 lei cumpăraţi din supermarket. Trebuie să investesc neaparat în perioada următoare în nişte ochelari mai buni.

      Am reuşit să ajungem cu bine în zona cu jnepeni mari, foarte mari; am mers până aproape de Cantonul Jepi pentru că deja se făcuse târziu, era cam ora 14.00 şi nu doream să ne prindă noaptea prin locurile acelea. Teo a mai urcat câţiva metri şi a ajuns la Canton; eu am preferat să rămân la adăpostul jnepenişului puţin mai jos. Eram destul de obosit. Coborârea a fost rapidă, lipsită de incidente majore. Eu am reuşit să alunec şi să îmi lovesc genunchiul într-o rădăcină ascuţită. M-a cam durut în următoarele zile, dar nu de speriat. Aproape de ora 16.00 am ajuns cu bine în Buşteni.

Scurt concediu în Bucegi

Pe traseul Jepii Mici

       Săptămâna trecută am profitat de nişte zile de concediu şi am mers la Buşteni pentru câteva ture scurte prin Munţii Bucegi. A fost relaxant şi solicitant în acelaşi timp - sună cam ciudat, dar aşa a fost (!). Pe scurt (varianta mai lungă va urma) am parcurs trei trasee: (1) Buşteni-Cantonul Jepi- Buşteni (Jepii Mari); (2) Buşteni - Gura Diham - pe văi şi dealuri bătute de urşi - Gura Diham - Poiana Izvoarelor - Gura Diham - Buşteni; (3) Buşteni - Cabana Caraiman - Buşteni (Jepii Mici). Au fost trei trasee interesante; aşa am mai înţeles şi eu de ce aceşti munţi adună mii de turişti de prin toate colţurile ţării, şi nu numai. Concluzie: orice munte are frumuseţea lui.