Fiinţe deosebite

       Şoferii de maxi-taxi din Galaţi se împart în mai multe categorii, dar două sunt poate cele mai interesante.
       În primul caz vorbim de şoferul liniştit, foarte liniştit. El nu se grăbeşte: staţionează preţ de câteva minute bune în fiecare staţie, nu răspunde provocărilor călătorilor oricât de dure ar fi ele. Nu-i aude, este în lumea sa. Împarte tacticos câteva bilete. Se hotărăşte într-un final, cu greu, să pornească iar pe traseu. Nu-i decât o iluzie pentru că un trecător îi face semn să stea să urce şi el. Şi asta face. Cum ar putea să-l lase acolo?  Minunea se întâmplă totuşi - porneşte. ”A dat Dumnezeu”, spune cu năduf o doamnă. Şoferul nostru conduce prudent, maxim 30 km/h, semn că respectarea regulilor de circulaţie pentru el are o semnificaţie profundă. Ba mai mult, este îngăduitor şi acordă prioritate de încadrare tuturor celorlaţi participanţi la trafic. Îngăduinţa îi este răsplătită mai apoi pentru că prinde culoarea roşie la semafor şi trebuie să mai stea vreun minut. Scenariul se repetă din staţie în staţie până când ajunge la finalul cursei.
       În al doilea caz şoferul este unul agresiv. Conduce imprudent, prinde şi suta de kilometri la oră prin oraş şi tună şi fulgeră împotriva oricui. ”Mata nu ştii să închizi o uşă? De ce o trânteşti aşa?”, spune unui călător neatent. Nu are timp să dea bilete. Pleacă în trombă, dar peste câţiva metri frânează brusc la o trecere pentru pietoni, admonestând un domn în vârstă că se mişcă prea încet. ”Te caută moartea pe-acasă băi şi tu umbli pe străzi”, îi spune din goană. Este într-o permanentă întrecere cu ceilalţi şoferi de maxi-taxi, pleacă primul, depăşeşte chiar şi de pe banda întâi alte maşini aflate în trafic. Goneşte ca un nebun, iar călătorii aflaţi în picioare se îmbrăţişează unii pe alţii. La capăt de linie stă ca pe spini; abia aşteaptă să o ia de la capăt.
        Indiferent din ce categorie fac parte, şoferii noştri sunt nişte fiinţe greu de înţeles.

Comuniune om-natură

     

         Nu peste tot invazia omului alterează spaţiul natural. În micuţa localitate de munte Kals am Grossglockner din Austria acest lucru se vede cu prisosinţă. Amenjarea caselor, terenurilor, a infrastructurii de transport şi de turism arată interesul sporit al oamenilor din zonă pentru protejarea mediului. Ca şi cum o mână uriaşă ar fi arangajat totul într-o ordine perfectă. Nu sunt resturi aruncate la voia întâmplării nici pe străzi, nici pe traseele de munte care sunt îngrijite exemplar. Nu se taie arbori în neştire. Totul este controlat, toţi respectă regulile scrise şi, mai important, cele nescrise de bun simţ. Kals am Grossglockner este un exemplu viu pentru ceea ce înseamnă turism durabil.

Lupta mea cu rucsacul

       De fiecare dată când plec într-o tură mai lungă pe munte reuşesc să-mi complic existenţa urcând cu un rucsac foarte greu.
        La început recunosc că îmi luam foarte multe lucruri inutile - în special îmbrăcăminte groasă de care nu mă atingeam până când reveam acasă - dar şi acum când mă consider ceva mai reţinut rucsacul tot iese învingător. Am luat în considerare toate sfaturile oamenilor de munte: sacul de dormit jos, urmează lucrurile mai grele - de preferat cât mai aproape de spate, iar sus cele mai uşoare. Majoritatea directivelor cam în nota aceasta sunt, dar la mine rezultatul este acelaşi. Rucsacul nu se lasă şi pace. Orice aş face tot se adună lucruri: echipament, sticle de apă, o haină mai groasă şi tacâmul este complet. Şi dacă nu m-aş chinui să îi fac toate reglajele posibile. Nimic. Soluţia rămâne în aceste condiţii antrenamentul - obişnuinţa mersului cu rucsacul în spate. El nu se lasă, dar nici eu.

Dialog în trafic

       Actul întâi (singurul):

     (Două maşini într-o intersecţie la Galaţi. Primul şofer încearcă să iasă de pe o stradă secundară în timp ce al doilea doreşte să intre pe aceasta. Nu este loc. Claxoane, nervi întinşi la maxim).

   Şofer nr. 1. (disperat că nu poate ieşi uşor de pe strada mică): Unde vrei să intri omule? Nu vezi că e sens unic de unde ies?
   Şofer nr. 2. (vizibil iritat că e admonestat): Ce p...mea? Eşti poliţist? Ce te f...grija de ce fac? Te-au găsit regulile acum.
   Un pieton (nu se poate abţine): Doamne ce nervoşi mai sunteţi...
   Şofer nr.2.: Mata nu ai altă treabă? Du-te de aici să nu cobor la tine. Te trântesc de nu te vezi.

     (Pietonul pleacă făcându-şi cruce. În spate înjurăturile nu se mai opresc).

Noi şi Bănel

        ”Să-l dăm afară pe Bănel de la Naţională”. De departe este cel mai interesant comentariu pe care l-am auzit zilele trecute referitor la starea dezastruoasă în care a ajuns gazonul de pe Arena Naţională după numai câteva minute de joc România-Franţa. Asta e soluţia pe care o susţin unii ca să nu mai avem probleme că ne facem de râs. Pentru că imprudentul Bănel Nicoliţă a alergat ca un nebun pe gazonul respectiv săpând gropi la tot pasul. Eu aş merge mai departe spunând că suntem imprudenţi cu toţii: insistăm să fim selecţionaţi într-un  joc acerb de supravieţuire.

Avem nevoie de botox

       Nu este zi lăsată de la Dumnezeu să intru pe mail şi să nu găsesc vreo 10-20 de mesaje, multe dintre ele deşucheate. ”Vrei botox, lifting facial, operaţie de mărire a sânilor?”. Interesant, numai că destinatarul e un el, nu o ea. Mă întreb dacă sunt sănătoşi la cap oamenii aceştia care mi le trimit. Le şterg şi scap repede de ele, dar nu e decât o iluzie. A doua zi repar, semn că sunt insistenţi. Am vrut la un moment dat să atenţionez expeditorii că nu mai vreau să primesc vreun mesaj de la ei. Ar fi fost însă o imprudenţă din partea mea. Am înţeles de la nişte cunoscători că sub nicio formă nu ar fi renunţat la strategia lor de marketing (bună strategie) deoarece ar fi constatat că intru des pe mail şi mi-ar fi invadat căsuţa în continuare. Soluţia ar fi să le raportez ca spam, dar acest lucru nu rezolvă decât în parte problema pentru că nu le primesc de la aceeaşi sursă; în fiecare zi sunt altele. S-au gândit la toate. Nu mi-am propus să duc un război pentru că se conduc după nişte reguli pe care un ignorant ca mine nu poate să le înţeleagă.

Rapel în râpă la Bereşti

       Dacă muntele este departe şi îţi este dor să faci un rapel, apelezi la soluţii de compromis.

       Weekend-ul trecut am fost la ţară, la Bereşti, şi m-am gândit să profit de relieful spectaculos din zonă pentru a mai exersa tehnicile de rapel. M-a însoţit şi Teo care mi-a mai explicat una-alta. Am găsit o pantă destul de abruptă propice pentru astfel de exerciţii; nu a fost însă uşor pentru că zona în care am ajuns era împânzită de crengi de salcâm care mi-au lăsat ceva zgârieturi plus că şi coarda trebuia protejată de spinii mari. A fost însă interesant: asigurările, nodurile, echipamentul cărat, atmosfera de ”lucru” - toate acestea mi-au dat sezaţia pentru câteva clipe că sunt la munte într-un stagiu de pregătire.