Snobism la munte

       ”Nu ţin neaparat să ajung pe vârf, îmi place pur şi simplu muntele” - este una dintre frazele rostite de mulţi care în sufletul lor ştiu totuşi că adevărul este altul. Dacă nu şi-ar dori să ajungă pe cel mai înalt vârf, atunci nu ar mai face trasee care implică atingerea acestuia. Ar putea foarte bine să facă o tură ceva mai jos aşa cum fac mulţi pasionaţi de fotografie, de treckingul pur sau dintr-o sumedenie de alte motive. Iar muntele îţi dă destule. Tot respectul pentru cei care ajung la munte şi pornesc pe cărările acestuia, indiferent de target: au de câştigat enorm şi noi toţi ceilalţi pe lângă ei pentru că în fond ei iubesc natura pur şi simplu şi promovează diverse trasee superbe. Dar să pleci hotărât spre un vârf şi să spui după că nu ţi-ai dorit să-l atingi înseamnă să te păcăleşti în primul rând pe tine.
        Eu regret de fiecare dată când ratez atingerea unui vârf. Şi nu puţine au fost astfel de situaţii. M-am consolat cu ideea că aş fi avut poate de suferit dacă mai continuam, dar mi-am asumat eşecul.

Să fugim de munte

       Sunt nenumărate motive pentru care nu are rost să te chinui să ajungi pe vârful unui munte. Există pericole la tot pasul: de la o simplă luxaţie până la lucruri mult mai grave (Doamne fereşte) din cauza terenului accidentat, o întâlnire neaşteptată cu ursul care s-ar putea solda cu multe neplăceri, o muşcătură de viperă care te poate scoate rapid din viaţă, etc. Apoi ce rost are să tragi de tine pe un traseu? Să cari un rucsac greu, să transpiri serios, să ţi se facă sete, de nevoie să bei apă rece şi bineînţeles apoi să te alegi cu o răceală serioasă, ba chiar şi cu o pneumonie? Să devii mai mult sau mai puţin irascibil cu partenerii de expediţie din cauza efortului depus? Iar dacă plouă să revii de pe traseu plin de noroi. Unde mai pui că mai trebuie să faci faţă unor intemperii serioase în sezonul rece. Apoi dacă se coboară norii peisajul dispare şi dacă voiai să faci o poză mai acătării nu se mai poate. Nu mai vorbesc de expediţiile la altitudine unde aerul rarefiat îţi poate pune viaţa în pericol pe neaşteptate. Şi să clachezi cu doar câţiva metri înainte să ajungi pe vârf din varii motive? Pentru ce tot chinul?
       Nu e mai bine să stai la o bere şi un grătar bine încălzit lângă cabană şi la primul semn de ploaie să te adăposteşti fără probleme?
       Cu toate acestea unii nu vor să renunţe şi pace la ideea de a urca pe munte. Greu de înţeles.

Grossglockner în imagini

         Şi am ajuns la sfârşit de iulie în Kals am Grossglokner în încercarea de a urca pe cel mai înalt vârf din munţii Austriei, la 3798 de metri.

     
        În campingul din Kals am stat câteva zile în care am beneficiat de tot confortul.

   
       Am pornit pe traseu spre refugiul Luknerhutte cu gânduri mari şi cu ruscacuri grele în spate.

       
        Şi am ajuns la Luknerhutte, după vreo două ore.

     
        Apoi la refugiul Studelhutte, după alte două ore...

       
        Doar o cafea şi drumul a continuat spre şi pe gheţar. Vreme mohorâtă, crevase multe.

       Au urmat primele corzi fixe.

   
       După şapte ore de la plecare am ajuns la refugiul Erzehog Johann Hutte (3.454 metri ) şi am putut zări pentru câteva clipe vârful învăluit de nori.

   
      Şi noi tot deasupra norilor.

       
       După o noapte petrecută la Erzehog Johann Hutte, am plecat pe viscol spre vârf.

        Am fost nevoiţi să renunţăm la urcuş cu doar 200 de metri mai jos de vârf din cauza ninsorii abundente, a viscolului şi a norilor. Traseul nu se mai distingea.

       Autoportret Teo.

  

        Cu greu am reuşit să nu ne abatem de la traseu. Ninsoarea ne-a însoţit până am revenit la Studelhutte.

      Iar mai jos ploaia.

    Am revenit cu bine în campingul din Kals.

Toamnă

Altfel de trasee

       Am parcurs multe trasee de munte marcate de la noi din ţară, dar şi câteva din străinătate. Diferenţa este izbitoare. La noi, pe lângă faptul că ierburile mari de pe margine acoperă poteca îngustă iar crengile uscate sau trunchiurile vechi de copaci îngreunează serios accesul turiştilor, pe traseul de scurgere a apei din deal şi până la vale, chiar pe mijloc, se cască şanţuri adânci. Se mai întâmplă totuşi să apară mici trepte făcute de mâna omului pe alocuri pentru a facilita accesul - ca să dau totuşi Cezarului ce-i al Cezarului. În plus, fiind vorba strict de trasee intens circulate, să vezi mai de aproape un animal sălbatic este un eveniment (nu e vorba că mi-aş dori să dau nas în nas cu un urs).

        De cealaltă parte, în ţări precum Franţa sau Austria, astfel de trasee sunt îngrijite exemplar semn că noţiunea de trecking pentru vestici are un alt înţeles. Am văzut vara trecută cum un austriac lucra de zor la reamenajarea potecii care urca spre refugiul Studelhutte: omul nostru, cu un fel de târnăcop în mână săpa mici şanţuri transversale pe traseu astfel încât apa să se scurgă pe margine. Şi asta în timp ce câteva marmote (poate că luaseră şi ele o pauză de la învelirea ciocolatei în staniol) îl priveau curioase doar de la câţiva metri. Este încă un exemplu că omul şi natura pot convieţui dacă există o minimă înţelegere de ambele părţi.

Pantofarul

       Pantofarul este un om pentru care regulile muntelui au un înţeles aparte. Când ajunge cu maşina la destinaţia turistică dorită face tot posibilul să iasă în evidenţă, indiferent de oră. Coboară din maşină - de obicei una de lux - lasă uşa larg deschisă pentru ca manelele să se audă la câţiva kilometri depărtare. Scoate şi el un strigăt de uşurare că a ajuns astfel încât câinii de la cabană speriaţi de zgomotul produs fug şi ei care încotro. În timp ce îşi scoate bagajele observă câteva resturi şi ambalaje pe care le aruncă pe lângă maşină sau în râul din apropiere. Se cazează, apoi iese pe terasă cu amicii la o sticlă de bere, urmează una şi încă una, glume deşucheate, face mult zgomot până târziu în noapte spre disperarea recepţionerului, dar şi a celorlaţi turişti. Obosit, într-un final decide să meargă la culcare.
       Dimineaţa îl găsim în jurul unui grătar cu mici şi bere şi , bineinţeles, cu nelipsitele manele. Aleargă de nebun prin pădure cu o secure în mână şi taie crengi verzi, dar chiar şi un copac dacă i se pare potrivit pentru un foc de tabără pentru mai târziu; este un oportunist desăvârşit. Ospăţul e gata şi se pune pe mâncat. Vede cum pe lângă el trec nişte semeni cu rucsacurile în spate, bine echipaţi, şi se întreabă tâmp ”ce-au păţit aştia de parcă pleacă la război?”.
       Stă ce stă şi îi surâde gândul că ar putea ajunge şi el în creastă aşa că îşi ia prietenii pe traseu. Nu se mai duce până în cameră să îşi ia măcar o haină de ploaie, apucă o sticlă de băutură din zbor şi porneşte pe traseu. Are un ritm alert, câţiva dintre însoţitori îi strigă din spate să o lase mai moale, că nu pot ţine pasul cu el. Strigă la ei că nu sunt în stare de nimic. După vreo jumătate de oră începe să gâfâie tot mai mult, dar nu se lasă; la un moment dat vede o scurtătură şi se gândeşte că nu are rost să meargă pe poteca marcată care pare să ocolească mult, aşa că porneşte ţanţoş înainte, iar ceilalţi se iau după el. Trece de o săritoare şi ajunge într-un impas, nu mai poate să urce şi nici să coboare. ”Fraţilor ce fac acum?” se adresează tovarăşilor de călătorie care se uită de jos la el puţin speriaţi. Îi spun să încerce pe undeva prin dreapta că sunt câteva locuri de care se poate agăţa. În zadar însă, curajul de la început dispare şi se vede nevoit să apeleze la ajutorul salvamontiştilor. Începe să plouă şi îşi blesteamă zilele că i s-a năzărit să urce. Prietenii săi stau zgribuliţi şi ei sub un copac în aşteptarea salvatorilor. Trece ceva vreme şi oamenii muntelui apar. Îl coboară de pe stânca umedă apoi îi conduc pe nefericiţi înapoi la cabană, nu înainte de a-i sfătui pe un ton sever să nu mai plece neechipaţi vreodată pe un traseu de munte.
       Prietenul nostru priveşte pierdut în gol.

Fiinţe deosebite

       Şoferii de maxi-taxi din Galaţi se împart în mai multe categorii, dar două sunt poate cele mai interesante.
       În primul caz vorbim de şoferul liniştit, foarte liniştit. El nu se grăbeşte: staţionează preţ de câteva minute bune în fiecare staţie, nu răspunde provocărilor călătorilor oricât de dure ar fi ele. Nu-i aude, este în lumea sa. Împarte tacticos câteva bilete. Se hotărăşte într-un final, cu greu, să pornească iar pe traseu. Nu-i decât o iluzie pentru că un trecător îi face semn să stea să urce şi el. Şi asta face. Cum ar putea să-l lase acolo?  Minunea se întâmplă totuşi - porneşte. ”A dat Dumnezeu”, spune cu năduf o doamnă. Şoferul nostru conduce prudent, maxim 30 km/h, semn că respectarea regulilor de circulaţie pentru el are o semnificaţie profundă. Ba mai mult, este îngăduitor şi acordă prioritate de încadrare tuturor celorlaţi participanţi la trafic. Îngăduinţa îi este răsplătită mai apoi pentru că prinde culoarea roşie la semafor şi trebuie să mai stea vreun minut. Scenariul se repetă din staţie în staţie până când ajunge la finalul cursei.
       În al doilea caz şoferul este unul agresiv. Conduce imprudent, prinde şi suta de kilometri la oră prin oraş şi tună şi fulgeră împotriva oricui. ”Mata nu ştii să închizi o uşă? De ce o trânteşti aşa?”, spune unui călător neatent. Nu are timp să dea bilete. Pleacă în trombă, dar peste câţiva metri frânează brusc la o trecere pentru pietoni, admonestând un domn în vârstă că se mişcă prea încet. ”Te caută moartea pe-acasă băi şi tu umbli pe străzi”, îi spune din goană. Este într-o permanentă întrecere cu ceilalţi şoferi de maxi-taxi, pleacă primul, depăşeşte chiar şi de pe banda întâi alte maşini aflate în trafic. Goneşte ca un nebun, iar călătorii aflaţi în picioare se îmbrăţişează unii pe alţii. La capăt de linie stă ca pe spini; abia aşteaptă să o ia de la capăt.
        Indiferent din ce categorie fac parte, şoferii noştri sunt nişte fiinţe greu de înţeles.